Home is where the heart is(part 2)

Orasul meu e..mic. Mic si gol. Gol pe dinauntru, caci, la prima vedere, forfota de dimineata imi aduce aminte de metropolele aglomerate "de la ei" (nu Londra sau NY, ci mai degraba Calcutta sau Kuala Lumpur). Singura diferenta intre noi si orasele mai sus mentionate e ca "ei" mai au si alte zone in afara de mahalalele de la periferie.
Orasul meu e aproape la munte. De fapt, e "aproape" multe lucruri: aproape municipiu, aproape placut, aproape linistit, aproape viu. Orasul in sine n-ar fi atat de anost daca ar fi lipsit de cladiri. Mediul natural e perfect: dealuri paduri, muntele aproape, veri frumoase, ierni blande etc. Orasul nostru e un amalgam de nou si vechi, o corcitura intre "oras istoric, cultural" si cartierul Ferentari.
Orasul ca orasul, el ar mai putea fi tolerat daca ar fi gol. CAci oamenii care-l populeaza sunt adevarata problema. Se autointituleaza "musceleni"(cica se oftica daca-i faci munteni). Sunt rai, invidiosi, individualisti, se cred buricul pamantului, sunt in mare parte inculti(jumatate din populatia orasului a fost adusa cu forta de catre nea' Ceasca din comunele din jur ca sa lucreze la "uzina") si au mereu la ei o arma semiautomata, in caz ca se iveste capra vreunui vecin. Bineinteles, mai sunt si exceptii, dar in mare cam asta le e soiul.
Deci, ca sa recapitulam: oras mic, arata ca naiba, oameni nesuferiti => dorinta mea din ce in ce mai puternica de a pleca de aici fara sa mai privesc vreodata in urma(eliberare ce va veni o data cu admiterea la facultate).
Motto: "Luati-va orasul si faceti bors cu el, pe mine ma doare exact in locul unde nu straluceste niciodata soarele..."
Apropo, in ultima jumatate de ora am aberat(mai bine zis am irosit cuvinte si timp) despre locul pe care il numesc "acasa". Imagine my life...