In limbo

Zilele astea vara e in toi; ceruri impecabil de senine dimineata, furtuni calde dupa-amiaza, cuptor in aer liber la pranz. Caldura topeste tot: simturi, vointe, ganduri, vorbe, vise.
Zilele astea sunt banal in totaliate. Ma simt incapabil sa creez ceva original, orice gand ce-mi incolteste in minte mi se pare o copie a unei idei pe care am auzit-o undeva, candva. Ma simt amortit, tintuit in loc de o forta invizibila careia imi e imposibil sa ma impotrivesc. Vad lumea de afara, traieste, respira, se misca, in timp ce eu sunt prins in balonul meu de sapun pe care n-am puterea sa-l sparg.
Zilele astea astept. Astept...nici eu nu stiu ce. Stiu doar ca trebuie sa fie altceva. Alta zi, alta priveliste, alti oameni, alta lume. Am terminat o etapa din viata (ce cliseic suna), o alta etapa ma asteapta peste cateva saptamani; dar pana atunci ce se intampla? Ce ar trebui sa fac? Simt cum timpul trece prin mine ca vantul printre ramurile goale, fara sa lase vreo urma, fara sa schimbe ceva, fara sa conteze. Zile pierdute in asteptare, sub indemnul cald al verii care topeste tot.

Time and again

Simt timpul ca pe o boala

Simt cum ma apasa, cum trece peste mine ca o roata de tortura, cum imi sfasie vointa, imi sufoca sufletul, imi dizolva viata si fura bucati din ea, fara scrupule sau mila.

Timpul nu are rabdare cu nimeni; clipele se succed intr-un ritm delirant, prezentul spre trecut, viitorul spre prezent, dintotdeauna si pentru totdeauna, fara ca incercarile noastre de a-l tine in loc sa aiba vreo insemnatate. Nepasator si nemarginit de orgolios in eternitatea lui, timpul isi desfasoara clipele in fata noastra, destul de incet incat sa ne dea iluzia ca le putem opri si destul de repede incat sa ne scape de fiecare data printre degete, ca praful in vant sau ca mirosul unei zile de vara risipit de briza.

Half empty or half full?

Optimism is an excuse for irresponsibility.

Pessimism is an excuse for cowardice.

Un sfert de zi

29 februarie. Ziua unica. Cea mai importanta din toate zilele anului, prin simplul fapt ca o traim doar o data la 4 ani. In fiecare an avem craciunul, anul nou, pastele, ziua noastra si alte zile special de materialiste. Azi e altfel, pentru ca pe "azi" n-o sa o mai intalnim decat peste 4 ani. Singura zi in care putem sa zicem lucrul asta. Totusi, o sa o uitam ca pe oricare alta.
Ziua de azi simbolizeaza imperfectiunea noastra sublima; n-am reusit sa impartim anul intr-un numar egal de zile; sau poate n-am vrut. Poate am suras in gand cand am creat o zi care "apare" doar o data la 4 ani. Ne-am simtit mai aproape de divinitate. Si am vazut ca era bine.

Letter never sent

Acum trei ani am scris o scrisoare. Scrisoarea inca mai e intr-un dulap, in camera mea. N-am trimis-o niciodata, din neunumarate motive posibile: frica, timiditate, lasitate...

Acum trei ani cantam cu nepasare. Lumea era prea mica, eu ma simteam, ma stiam in varful ei, iar glasul meu cutezator, o zguduia din temelii.

Acum trei ani visam mult. fara inhibitii, fara constrangeri, euforic, ilogic; visam in miezul toamnei o vara insorita, un cer fara nori...si marea.

Acum trei ani iubeam pueril; fara sa gandesc, sa rationez, sa rationalizez, impotriva tuturor posibilitatilor; iubeam visand si visam iubind.

Acum trei ani era perfecta. O proiectie a imaginatiei mele in planul real; o naluca, un inger.

Azi am rupt scrisoarea. Azi cant fals, cu un glas ragusit ce nu mai poate misca muntii; azi visez putin, crampeie, cioburi de vise; azi iubesc rational; azi ea e doar reala, golita de sensuri, de farmec, o fantoma.

Acum trei ani am ars o fotografie.

Puppets & strings

Lumea e un haos in perfecta stare de echilibru dinamic. Totul se compenseaza, totul se transforma, nimic nu e nesemnificativ, orice factor, cat de mic, poate influenta totul. E o perfecta stare de gratie pe care noi nu putem sa o explicam, sa o determinam, sa o calculam. Putem doar sa o traim. Nu putem sa acceptam ideea ca totul e predestinat, ca, avand exact aceiasi factori in aceleasi proportii, acelasi lucru se va intampla de fiecare data. Actiunile noastre sunt date de suma influentelor pe care le-am avut de cand ne-am nascut pana la acel moment in timp. Si nasterea noastra a fost determinata, si nasterea parintilor, bunicilor nostri, mergand inapoi pana la crearea primei celule, si chiar mai inapoi pana la aparitia universului. Daca am reusi sa recreem in mod identic conditiile de la inceputurile planetei noastre, am reusi sa repetam istoria.
Dar cred ca am mers prea departe cu teoriile. Ideea e ca suntem neputinciosi. Putem sa ne autoiluzionam cat vrem ca alegerile noastre conteaza, pentru ca, la modul absolut, nu e adevarat. Dar, cum noi nu stim ca nu conteaza, de fapt, relativ la noi, conteaza. Makes sense, doesn't it?

God hates us all

Care sunt lucrurile care ne definesc? Care sunt lucrurile care ne fac sa traim chiar si dupa ce am incetat sa respiram, chiar daca suntem la 2 metri sub pamant?
Posesiunile materiale ies, clar, din discutie. Sunt prea volatile, prea nestatornice pentru a conta vreun pic. Cautam toata viata implinirea materiala, confortul fizic, ne mandrim cu achizitiile noastre, ne cantonam in ele, ne izolam de ceea ce e cu adevarat important. Si, pana la urma, tot ce am construit se naruie odata ce ne-am incheiat socotelile cu lumea.
Religia e o sabie cu doua taisuri. Credinta in faptul ca bunatatea, sacrificiile si nedreptatile indurate imi vor asigura un loc in rai, unde toate sunt bune si frumoase si unde imi voi primi, in sfarsit, rasplata, e un mod prea materialist de a privi lucrurile pentru o conceptie ce ar trebui sa priveasca latura spirituala, nu materiala, a existentei. Adunam faptele bune, scadem pacatele si pac!, rezultatul: rai sau iad. Sunt oameni care se agata toata viata lor de firul subtire de speranta oferit de religie, si care sufera o deceptie masiva in momentul final; asteptand izbavirea de la suferinta pamanteasca, sunt loviti de raspunsul rece si dur al sfarsitului: asta a fost tot, nu mai exista o alta viata, ti-ai avut sansa si ai ratat-o, shit happens, better luck next time. Oh, wait, there is no next time, is there?
Asa ca traiti-va viata oameni buni, nu asteptati raspunsuri revelatoare de undeva de sus, de la un batran cocotat pe un norisor.

Fiul risipitor

Vine primavara. Natura se trezeste la viata, zapada se topeste, gazele zboara, pasarelele canta, pomii inmuguresc si toate celelalte clisee care se zic primavara.
Iesind din letargie, m-am hotarat sa mai trec si eu pe aici din cand in cand, sa-mi mai descarc mintea suprasaturata si sa-mi mai deversez "stresul".
Ce sa mai zic? Bacu' si admiterea stau deasupra mea ca sabiile lui Procust, ca patul Ariandei, ca firul lui Damocle (gata cu permutarile, enough is enough), dar n-au un efect considerabil. Inca n-am intrat prea tare in priza; parca ceva e ciudat, nu simt nimic din agitatia pe care ar trebui sa o simt in apropierea "marii treceri"; eh, whatever, sa trecem peste asta.
A venit primavara, daca n-am spus mai devreme. Se simte. In aer, in apa, peste tot. Ceva nu mai e la fel. A disparut amorteala, nu se mai simte mirosul de platitudine in aer, ceva s-a schimbat in jurul meu. Sau poate in mine. Sau nu. Oricum, se simte.
Ce-am mai fact in ultima vreme? Nimic special...scoala, calculator, carti, iar scoala , filme. Multe filme. Si seriale. De fapt, pregatesc un post despre ce am vazut in ultimele luni (recomandari, critica etc).
Ei, deja ma intind cu vorba (de fapt cu scrisul, dar sa trecem peste detalii). Or sa mai tot apara posturi pe-aici, asa ca, daca mai exista vreun cititor care n-a dat bir cu fugitii, incepeti sa dati "refresh" mai des.
Punct si virgula

One foot in the grave, one foot in the shower

Da, stiu, n-am mai scris de mult si da, stiu, am zis ca ma tin de blog si ca postez mai des; evident, nu s-a intamplat asta, dar nu cred ca mira pe nimeni.
Sambata noapte a fost majoratul Ramonei, foarte reusit, food, drink, friends & good music. M-am dus cu o durere de masea si m-am intors cu o raceala de proportii epice. Drept rezultat, azi nu prea ma duc la scoala. Totusi, cand ma gandesc ca trebuie sa trec pe la vreo 2 doctori, din care unul e dentist, scoala nu mai suna asa de rau (intre 5-6 ore de plictiseala si 10-15 minute de groaza simtind cum imi sunt scrijeliti dintii, aleg plictiseala oricand).
Duminica mi-am exercitat dreptul democratic de a pune stampile pe chestii si a le introduce, apoi, in urne. N-o sa intru in discutii politice, sunt destui analisti pentru asta. N-o sa spun ca prezenta la vot foarte mica indica faptul ca pe romani ii cam doare in fund cine ii conduce/reprezinta, prin urmare tara se cam duce de rapa; n-o sa comentez referendumul inutil si populist al personajului cu chelie proeminenta si ranjet schizofrenic; o sa ma privesc, resemnat, rezultatele votului si o sa observ, inca o data, ca sunt niste rezultate extrem de previzibile din partea unei mase amorfe de oameni prost informati, influentabili si extrem de previzibili pe care mai-marii nostri ii numesc popor.
Poporul a vorbit. Poporul si-a ales singur tartorii si metodele de tortura. Acum, poporul sa-si duca povara.
Toti avem poverile noastre de purtat.

Deus impeditio esuritori nullus

Azi am primit pe messenger un mass referitor la o romanca ce fusese scuipata in plina strada undeva in Italia. Mass-ul mai continea niste injuraturi gratuite la adresa italienilor si un indemn spre a nu mai cumpara produse "made in Italy".
Acum, situatia din Italia e de inteles din punctul de vedere al italienilor. Nu incurajez xenofobia, dar cum credeti ca ne-am simti noi ca romani daca am experimenta un aflux urias de imigranti din, sa zicem, Burkina Faso? Presupunand ca ar exista o parte din burkinambezi care sa isi castige traiul in mod legal, insa majoritatea lor ar fi pusi pe munca la negru, cersit si furturi, nu cred ca noi am avea o parere foarte buna despre saracii africani. Nu e corect, nu e frumos, dar n-a zis nimeni ca viata e dreapta.
Indraznesc sa spun ca "ne-am cam facut-o cu mana noastra". Romanii, ca popor, nu sunt dintre natiile cele mai nobile si avansate din punct de vedere al mentalitatii. Suntem lenesi, profitori, avari, ofticosi si incredibil de smecheri(nu in sensul bun, evident). Exista si romani admirabili, exemple de onoare si verticalitate, insa acestia au de dus lupta sisifica impotriva mostenirii aspectelor balcanice ale natiunii romane.
Suntem, ca popor, pe veci condamnati sa ne ispasim pedeapsa pe care ne-a impus-o soarta. Pe veci ostracizati la portile Orientului, europeni doar cu numele, dintotdeauna cu capul plecat, adunand firimituri de la "masa bogatilor", bantuim prin Europa de-a busilea si sarutam picioarele stapanilor care, zambind pe sub mustati, ne iau prea multe
 resurse si ne dau inapoi prea putine mijloace.
Putem sa trambitam sus si tare cat de nobili/mareti/grandiosi suntem ca popor, putem sa ridicam statuie tuturor personalitatilor noastre valoroase (care nu sunt decat niste exceptii
 confirmatoare de reguli), pana nu ne vom accepta conditia nu vom putea incerca sa o depasim,
 nu ne vom gasit identitatea.

P.S.: Titlul postului e un vechi proverb roman, care, tradus, ar suna cam asa:
"Nici un zeu nu poate opri un om flamand."

Critica distructiva si complexele

Spiritul critic a fost dintotdeauna o calitate a omului care a determinat progresul civilizatiei. Fara critica, nu poti sa stii ce nu e in regula, deci, nu poti sa stii ce trebuie ajustat/inbunatatit.
Critica constructiva, ignorand cacofonia, e un lucru util in majoritatea cazurilor; n-am nimic cu persoana care imi zice: "uite, aici gresesti" sau "asta n-ai facut bine pentru ca...", sau "ar trebui sa schimbi asta".

Insa, cum nu traim intr-o lume ideala, majoritatea oamenilor nu se comporta asa. Critica de dragul criticii e extrem de raspandita, iar reprezentantii ei, "carcotasii", sunt persoanele care critica orice, pe oricine, oricand, doar pentru a se pune pe sine in valoare sau pentru a-si ascunde propriile complexe.

Toti suntem complexati de cate ceva. Suntem constienti de un anumit defect al nostru si suntem atat de ingroziti ca si ceilalti ar putea afla, incat suntem dispusi sa facem orice (instinctiv ori constient) pentru a-l ascunde, mergand uneori pana la actiuni grotesti sau ridicole.

Revenind la carcotasi, acestia fac parte din categoria "complexatilor". Toti avem cate o doza de carcotas in noi, iar cel care neaga asta e ori inconstient ori ipocrit/narcisist. Atunci cand criticam pe cineva(si aici nu ma refer la critica constructiva, ci la "bataia de joc"/zeflemeaua), criticam exact defectul de care suntem complexati, de cele mai multe ori inconstient, incercand sa il ascundem la noi si sa il evidentiem la ceilalti.

Uneori, critica nici macar nu are un fundament real. Criticam o actiune a celuilalt, presupunand ca in spatele acelei actiuni se afla o motivatie, care de multe ori e falsa, dar noi am atribuit-o acelei persoane doar pentru ca aceea ar fi fost motivatia noastra daca am fi fost in acea situatie.

Sper ca am fost cat de cat coerent si relativ usor de urmarit/inteles in aberatia cugetarea mea.

Doar pentru ca noi avem anumite defecte, nu trebuie sa presupunem ca aceleasi defecte stau in spatele actiunilor tuturor celorlalti.

An analog guy in a digital world

"Roma arde", spunea el in timp ce-si mai turna un pahar de vin.
Si totusi iata-ma aici, inglodat pana la genunchi intr-o mare de inconstienti pragmatici si de analfabeti digitali; o masa amorfa de oameni condusi de un hedonism denaturat si adaptat nevoilor imediate. Propria bunastare devine mai importanta decat o constiinta curata; constiinta nu tine de foame, nici de frig.
Ne vindem sufletele pentru placeri neinsemnate, minuscule; suntem atat de obsedati sa simtim ceva, orice, incat ne izbim unii de altii, ne aruncam pe jos si ne afundam in noroiul mediocritatii, traind cu iluzia ca inotam in oceanul fericirii.
Starea de aparenta fericire continua, de multumire este de fapt o capitulare, o acceptare a realitatii crude si implacabile: nu mai suntem in stare sa simtim. Obosim alergand dupa fericirea adevarata toata viata si ne resemnam cu iluzii; aur din plastic galben, diamante de sticla sparta, zei de carton si vise ieftine din confetti si poleiala argintie.

Vreau sa cred ca mai exista altruism pur;
Ca nu tot ce facem are un scop ascuns, constient sau subconstient;
Pastrati-va zeii de carton si visele ieftine.

Just can't seem to get it right today

Soare. Racoare. Miros de toamna; frunze rosii, galbene, rosii; miros de roua si fum; dimineata perfecta.
Cana de cafea goala pe birou, foaia goala in fata mea, privirea mea spre zarea perfecta si
Goala.
De ce nu pot sa ma bucur pur si simplu de tot ce e in jurul meu? Am tot ce imi trebuie, dar nimic din ce vreau. Ceva lipseste. Si acel ceva e
Totul.

Soarele imi zambeste
Frunzele cad pentru mine
Micile lucruri perfecte si goale

Si ce frig e in noaptea asta...

Deschide ochii; intuneric. Abisul negru, adanc, sub pasii sai, insa el nu poate deslusi nimic: nici o forma, nici o umbra, nici o culoare in afara de negrul rece, mat.
Frigul incepe sa il macine. Il simte in oase, in muschi, in piele, arzandu-l pe dinauntru si inghetandu-l pe dinafara, totusi el paseste mai departe, tot mai adanc in intunericul de nepatruns.
In jurul lui, voci palide, inumane, ca niste suieraturi de crivat, il cheama, ii soptesc in adancurile mintii, ii ingheata inima si ii impietresc vointa.
Cu cat inainteaza, vocile se aud mai tare, tot mai tare, agonizante, vocile nebuniei; frigul il cuprinde, tot mai puternic. In curand n-o sa mai poata sa reziste, n-o sa mai poata lupta.
In fond, la ce bun sa mai lupte? Cu ultimele puteri, mai face un pas, apoi se lasa in voia intunericului; frigul il incolaceste cu bratele reci; vocile ii soptesc un cantec de leagan, iar ochii i se inchid...

Intunericul se lasa

Stelele toate au murit

Si ce frig e in noaptea asta...

The call to arms was never true

singur pe strada miros ploaia de fapt amenintarea ploii promisiunea ei imi imaginez ca ploua aud picurii clipocind pe asfalt simt apa izbindu-mi fata deschid ochii aceeasi strada goala trecatori transparenti insipizi si inodori cu mase neglijabile

ciocniri perfect elastice ma las dus de inertie aleatoriu plutesc in vid o frunza ma priveste cu ochi umezi intorc capul privirea ei ma arde soaptele ploii se aud printre zgomotele distonante

daca as merge cu viteza luminii m-as dezintegra m-as intoarce in timp as opri timpul intr-o zi de toamna fara ploaie doar cu mirosul ploii in aer si cu promisiunea ei in gand

O, autumn, where art thou?

Zi de vara in octombrie.
Soarele ma irita cu lumina lui prea puternica. Cerul senin ma priveste sfidator, de parca ar fi vina mea ca imi doresc sa ploua. Caldura e sufocanta, nu-si are locul, totusi e toamna, unde sunt zilele mohorate, ploioase, reci?
Toamna ne-a parasit. A plecat, s-a urcat intr-un tren si nu s-a mai uitat inapoi. Inapoi eram eu. M-a lasat dezamagit, deziluzionat, pe peron, asteptand-o.
In jurul meu, frunzele cad fara sa le pese ca toamna nu mai e, irosindu-si cantecul de lebada, reprezentatia finala; o frunza care moare vara isi rateaza spectacolul, ca un actor care il joaca pe Hamlet pe scena de la "O scrisoare pierduta", dezamagindu-si publicul.

Singur, pe peron, astept toamna.

Cerul imaculat imi surade in ciuda.

Nimeni nu observa frunzele ce mor intr-o zi de vara.

Summer?

Avand in vedere ca sarmanul meu calculator a sucombat din cauza caldurii, iar biroul meu se afla in cel mai racoros colt din apartament, m-am gandit sa ma asez la el, sa pun mana pe foaie & pix si sa mai aberez cate ceva, sa mai fericesc putin cititorii fideli (cei 2 sau 3 pe care ii santejez si ii oblig sa-mi citeasca dejectiile intelectuale).

Afara e cald. Dar presupun ca n-aveti nevoie sa va spun eu asta, puteti sa verificati si voi scotand o mana pe geam si asteptand sa se parjoleasca. Tara arde si eu...eu nu ma pieptan, dar fac un lucru aproape la fel de nefolositor. Consum energie, cerneala, hartie si neuroni, cand as putea, pur si simplu, sa...Sa ce?

Vara e frustranta prin simplul fapt ca n-ai ce face. Bun, mai iesi cu prietenii/prietena, o data, de 2 ori, de 3 ori, dar pana la urma tot te plictisesti si, paradoxal, astepti inevitabila zi cand zici "vreau inapoi la scoala".Pentru ca vara e "fun" pana la un punct. Dupa ce ai depasit acel punct....well..nu mai e "fun". Si caldura pe care abia o asteptai incepe sa te exaspereze, si iti dai brusc seama ca prietenii/prietena sunt....aceiasi si spui: "Hey, asta nu e vara pe care mi-o doream!".

Tought luck.

Sucks for you.

Bummer, dude...

"Te oftici?" "Da, ma oftic!"

Singuratate apriga. O revolta adanca imi rascoleste sufletul si ma lasa prada deznadejdii. "De ce a trebuit sa fie asa?". O singura intrebare ma macina, iar eu ma zbat ca un leu turbat in cusca sortii, constient si in acelasi timp inversunat impotriva futilitatii zbaterilor mele. "Asa a fost sa fie" e raspunsul care ma umple de ura.
Ura impotriva lor. A tuturor. Suflete seci, banale si umile. De ce trebuie sa ma traga ei in jos, cu orasul lor cu tot, indata ce apuc sa gust o bucatica de fericire?
E in firea lor sa fie asa. Ea ar fi trebuit sa ma salveze. Dar e prea departe. Si, poate, prea tarziu. Inca un an cu ei, inca un an fara...numele ei imi scapa printre buze, ca o naluca, un miraj in desertul pe care il strabat neicetat de atata timp.
Fata-morgana
Fericire dulce-amaruie
Desertul din mine

Blestemul foii albe

"Scrie despre neputinta de a scrie", m-a sfatuit un prieten dupa ce l-am rugat sa ma ajute cu o tema pentru un post. Iata ce a iesit:

Foaia din fata mea e alba. Blestemul foii imaculate ma urmareste de ceva vreme si nu vrea sa ma elibereze din ghearele-i salbatice. Ganduri, idei, sentimente imi zboara prin fata cu o viteza prea mare pentru ca eu sa pot sa le prind si sa le astern pe hartie. Incerc sa ma "fortez". Ma uit pe geam si incerc sa descriu ceea ce vad.
Ce vad? Aceeasi priveliste de 3 ani, nimic nu s-a schimbat de cand am privit intaia oara pe geamul camerei mele: aceleasi blocuri, aceeasi casa veche, aceeasi salcie batrana, aceiasi brazi. Doar eu nu mai sunt acelasi. In 3 ani m-am schimbat mai mult decat in tot restul vietii mele.

Gandurile imi zboara aiurea, incapatanandu-se sa nu se concretizeze. Foaia ramane alba, neatinsa. Sunt constient ca am nenumarate variante de a o umple, dar tocmai aceasta infinitate de optiuni ma blocheaza. Nu pot sa scriu despre "orice".

nu pot sa scriu...si totusi...foaia nu mai e alba.

Operatie pe cord inchis

O fractiune de secunda. Un moment. O halucinatie. Sau a fost aievea? O singura privire a fost de ajuns pentru ca rani pe care le credeam demult inchise sa mai sangereze o data. O privire in care am putut citi totul: trecut, prezent, chiar si viitor. o privire prin prisma careia tot ce a fost capata o noua culoare, un nou inteles, pe care nu l-am putut vedea din cauza mandriei, sau a fericirii, sau a durerii.

Fericirea, sau mai degraba iluzia ei, ramane o amintire placuta (in pofida multimii de dezamagiri si tristeti care o precedau si care au urmat-o) pana in momentul in care ni se infatiseaza adevarul, ca o revelatie, ca o cortina insangerata cazand peste scena trcutului, dezvaluind o alta varianta a intamplarilor, dand intelesuri noi rolurilor atat de abil jucate pentru a ascunde manipularile meschine din spatele clipelor de fericire.

Momentul deziluziei, revelator si dureros in acelasi timp, e in acelasi timp momentul eliberarii. Ranile vechi mai sangereaza o data, fulgerator de repede, si apoi se inchid, lasand in urma lor o liniste dezarmanta si un gand ce se repeta psihedelic: "Cum am putut sa cred ca...".

...am fost primul

...am fost ultimul

...am fost singurul

...am fost special

...a fost altfel

...n-o sa se termine

...o sa detin controlul

...n-o sa regret nimic

...n-o sa ma las pacalit

...n-o sa ma schimbe

...nu ma va uita

In orice varianta ar veni, acel ultim gand sigileaza totul, inchide rana.Fiecare sfarsit deschide posibilitati catre noi inceputuri. Mergem mai departe, cu lectia invatata si cu iluzia ca data viitoare nu va mai fi la fel. Si la fel e intotdeauna.

Ce ironic...Singurul lucru la care pot sa ma gandesc acum e acel cliseu prezent in toate filmele/serialele cu medici..."Time of death: 21:10".