High

         Multe s-au mai intamplat de cand am scris ultima oara pe-aici pe blog. A fost bac, a fost admitere, au fost emotii, a fost alta admitere, a fost inscriere la facultate; a fost bine.

          Bacul l-am luat. Usor, greu, cum o fi fost. Oralele au trecut mult mai repede decat mi-as fi imaginat, mult mai usor decat mi-as fi imaginat, iar eu m-am comportat mai bine decat mi-as fi imaginat. Romana scris a fost o mimora dezamagire, n-am luat cat m-as fi asteptat sa iau, dar o sa pun asta pe seama interpretarii mele "originale" a poeziei lui Nichita Stanescu si pe seama corectorilor, probabil plictisiti, si a baremului mult prea strict pentru un comentariu de poezie. Mate a fost bine, fizica a fost binisor, am gresit banalitati. Sport a fost bine si gata bacul. 9,69 si linie dreapta spre admitere.

           Day 1: examen mate. Agitatie inainte, multime in fata facultatii, umblu ca o oaie capiata vreo 5 minute, vad o mana ridicata; charles. Stat de vorba cu charles si mihaela pana la ora fatidica. Intrat in sala, plimbare pe coridoare, intrat definitiv in sala. Discurs din partea supraveghetorilor, atentie sa nu copiem, sa ne respectam unii pe altii etc etc. Subiecte. Prima vedere. 3 mai grele. Fac pe cele usoare. Fac pe cele grele. Verific. Verific. Verific. Predau lucrarea. Ies. Afara, lume multa, agitatie. Ma fofilez pe langa niste grupuri, ma bag in vorba, intreb pe unii, pe altii, aflu ca facusem bine cele 3 probleme grele (care, sa fiu sincer, nu erau foarte grele, gen olimpiada, dar erau peste media celorlalte si puteau crea neplaceri). Iese charles. Luam in revista rezultatele pe care ni le amintim, totul e bine. Intru in sala, astept. Astept. Imi aud numele. Merg. Sunt martor la corectarea celui(sau celei, nu mai tin minte) din fata mea. Apoi urmez eu. Momentul critic: examinatorul pune grila lui peste grila mea, iar eu scanez frenetic foaia, cautand X-urile si liniile. O linie. Restul X. Nu e bine, o linie, care exercitiu o fi? Parca erau corecte alea grele. Ah, o fi de 6 puncte, sau de 8. Ah, ah, ah...86 de puncte. Adica 96 cu cele din oficiu, adica 9.6 la mate. Rasuflu usurat. Inca e bine. Maine trebuie 10.

            Day 2: examen fizica. Aceeasi agitatie in fata facultatii. Charles la locul lui obisnuit. Ma asez langa el. Vine si mihaela. Charles are 10 la mate, e linistit. Mihaela are 9.6, dar nu e prea ingrijorata. Cineva striga, multimea se misca precum o masa compacta, precum un fluid printr-o clepsidra. La intrare, imi aduc aminte ca trebuie sa scot buletinul si legitimatia. Nu gasesc buletinul. Ah, l-am lasat acasa, portofelul era sub patura. Arat legitimatia paznicului. Ma intreaba de buletin. "N-am.". "Cum n-ai?" "L-am uitat acasa. Dar am legitimatia, si am fost ieri la mate, si..." "Pai eu far buletin nu pot sa te las. Du-te acasa si adu-l, ai timp pana la 10, mai mult de o ora." Din spate se aude o voce. "Pe cine trimiti acasa?" "Uite pe tanarul ata, n-are buletin". "Ce-ai facut ma cu buletinul?" "L-am uitat." Fluidul se scurge mai departe pe usa, nepasator. Discutii cu supraveghetorii, mers la decan. Decanul se uita pe legitimatie, se uita la mine, aproba: "Tu esti. Hai, du-te in sala; daca te intreaba cineva ceva, zici ca ai vorbit cu mine. Succes." Intrat in sala, asteptat, primit subiecte. Prima vedere: simple. Trebuie 10. Le fac pe toate. Mai cer o ciorna. Le mai fac o data. Mai cer o ciorna, le fac si a treia oara. Predau lucrarea, ies. Iar fofilat pe langa grupuri, iar intrebat rezultate. Iese charles, facem schimb de rezultate, totul pare bine. Ploaie. Calin. Rezultate, totul e ok, trebuie 10. Intrat inapoi in sala, asteptare, strigat, merg, ma opresc la catedra. Martor, cel din fata mea a luat 9.4. Corectorul ia grila, o suprapune, scanez frenetic, rasuflu usurat: "E bine." Supraveghetorul: "E, da, e bine." Ies. Multime agitata. Tata. "10". Telefon. Am intrat.

          Seara, rezultate. Certitudine; am intrat. 

          Epilog: Day 3: examen unibuc info. Relaxat. Am iesit din sala cu certitudinea ca am intrat si acolo. Ironie: 2 zile mai tarziu, aflu ca am intrat al 20-lea. Din 180 de locuri. La calculatoare intrasem pe 100. Dar toate astea nu mai conteaza. O sa fiu student la poli.

Remember 10C (part 1) sau "Dancing in the moonlight, waiting for the sunrise..."

           Primele raze ale rasaritului se ivesc de dupa coama dealului, luminand orizontul in nuante de galben si violet. "Vanilla sky", ii vine in minte in timp ce priveste, inmarmurit, jocul de lumini ce anunta zorile.
            Sta intins in sezlongul de lemn, bucurandu-se din plin de racoarea diminetii, de sunetul muzicii, de mirosul cafelei si de caldura senina a razelor proaspete ale unui nou soare. 
            Deja nu mai simte oboseala. E a doua noapte alba la rand pe care o petrece aici, cu prietenii si colegii sai, la cabana lui Calin. Sarbatoresc sfarsitul clasei a zecea. A mai trecut un an de liceu, un an de adolescenta, un an de vise neingradite si sperante oarbe.
             Clasa a zecea a trecut mult prea repede. A fost o adiere, o simte si acum, mai slaba si mai calda decat briza taioasa a diminetii. A trecut in fuga, cu bucuriile si tristetile inerente varstei, la fel de volatile ca roua asternuta intr-o dimineata de vara.
             Clasa a zecea a fost usoara. Cu profesorii se obisnuise deja, stia cum trebuie abordat fiecare pentru a-si asigura medii bune si "respect points" cu minim de efort. A fost clasa in care si-a atins un maxim de performanta; reusise sa se califice la doua olimpiade nationale; a ales noua sa pasiune(informatica) in dauna celei vechi(chimia). Tot in clasa a zecea si-a schimbat planurile de viitor pe termen lung. A renuntat la visele de medicina pentru o cariera in slujba calculatorului. Simte ca i se potriveste mai bine. Medicina a fost un vis boem, un cliseu romantic. A trebuit sa faca fata adevarului: medicii sunt prost platiti, indura ani intregi de chin prin facultate/internat/rezidentiat si doar putini ajung sa-si traiasca visul. Si el nu stie daca dorinta lui de a-si implini visul e destul de puternica. Informatica e un obiectiv concret, plauzibil. E un domeniu cu mare cautare, e frumoasa; la informatica se pricepe si cu ajutorul ei poate ajunge cineva. Iar visele nu se implinesc doar pentru ca iti doresti, oricat de mult ai visa. Visele se pierd.
              Deja, la sfarsitul clasei a zecea, s-au format "bisericutele". Clasa e divizata dupa reguli clare, stricte. Ei simt ca dezbinarea nu e un lucru benefic, dar pana acum n-au facut nimic pentru a remedia ceva. Fiecare trage pentru el, nimeni nu asculta parerile celorlalti, ignoranta si indiferenta ii domina pe toti. El stie acest lucru si incearca sa fie mai tolerant, mai intelegator, insa de fieare data "instinctul de turma" si nevoia de acceptare ii sufoca idividualitatea. E doar o figura in multime, fara vreun punct de vedere, fara opinii. De atatea ori ar fi vrut sa se opuna, sa spuna, pur si simplu "nu" unor decizii ale colegilor sai, insa n-a putut. Teama de respingere l-a sufocat de fiecare data.
             Totusi, clasa a zecea a fost frumoasa. Nici o grija nu i-a intunecat privirea, a reusit mereu sa gaseasca jumatatea plina, sa se bucure de fiecare clipa. Anul a trecut ca o adiere de fericire si voie buna. Acum, la sfarsit, prin minte i se perinda doar amintirile placute, zambetele, rasetele; se simte cuprins de o melancolie surprinzator de placuta, in timp ce, din spate, muzica rasuna in continuare, iar pe fata lui soarele unei noi zile isi joaca razele calde si senine.

Remember 9C (part 4) sau Anii mei tineri au sunat a cantec...

            Lumina violet a apusului patrunde in clasa prin ferestrele murdare; turnul manastirii reflecta razele soarelui muribund; ciorile se ridica la unison, pregatind asaltul final asupra manastirii. Inototdeauna s-a intrebat de ce fac ciorile una ca asta. Zboara in grup de pe acoperis si se napustesc asupra crucii de metal de pe varful turnului clopotnitei. Sau poate scena se desfasoara doar in imaginatia lui. Oricum, e o scena bizara.
             E joi seara, ora 6. Un profesor oarecare scrie lucruri neinsemnate pe tabla. Acum s-a oprit, asteptand insistent ca tabla sa fie stearsa. Nu se ofera nimeni. Pana la urma, profesorul isi formuleaza cererea cu o vadita iritare din cauza faptului ca nu i-a fost anticipata dorinta. Dar pe el nu-l intereseaza nici profesorul, nici tabla, cu atat mai putin lectia.
             Au trecut 6 luni de la inceputul scolii. 6 luni s-au scurs de la ziua in care a pasit in clasa mare si darapanata, plina de elevi necunoscuti si ostili. De atunci, a ajuns sa-i cunoasca putin mai bine, nu-i mai par ostili, ci deschisi si de treaba. Arunca o privire de jur imprejur:
             Randul de la geam: in ultima banca stau Alecs(Dimi) si Bogdan. Colegi inca din generala, se inteleg si se potrivesc bine. In fata lor, Calin Si Vlad. Mereu pusi pe sotii, se bat, se imbrancesc, chicotesc, n-au stare. Apoi Madalina si Miki. Despre ele nu stie mare lucru, a intrat foarte rar in vorba cu ele, de fiecare data pe subiecte legate de scoala. In fata lor Olguta si Bibi. Si ele colege inca din generala; cu ele mai vorbeste din cand in cand, Olguta il suna mereu seara ca sa il intrebe cum se rezolva vreo problema la informatica sau la mate. In prima banca stau Alexandra si Ramona, doua fete cu care n-a schimbat o vorba de la inceputul anului. Nu stie absolut nimic despre ele si, cum nici ele nu si-au manifestat vreo dorinta de a sti ceva despre el, n-a insistat in vreun fel.
             Randul de la mijloc: in ultima banca Lipan si Radu. Amandoi impunatori prin statura, ca doua turnuri gemene. Radu ii sopteste ceva lui Andrei, probabil detalii despre incercarile lui de a cuceri vreo fata de la noi din clasa (toate soldate cu esecuri rasunatoare). In fata lor Geanina si Catalina, fete de treaba, bune la mate si la whist, joc care a devenit foarte repede ocupatia principala a unei bune parti din elevii clasei, unindu-i si apropiindu-i. Apoi Rafaella si Corina, si ele colege din generala; de Rafaella auzea mereu in clasa a opta pe la olimpiadele de mate (era mereu in fata lui pe listele cu rezultate), iar pe Corina o stia de la meditatie. In fata lor erau Oana si Alina. Colege de la Rucar, erau inconjurate de o aura de mister. Pe Oana o considera intruchiparea perfectiunii pe pamant, iar Alina era "fata care sta cu Oana in banca". In prima banca erau Adrian Dobrescu si Braghis, doi colegi complet misteriosi. Braghis venea din Republica Moldova si nu vorbea niciodata cu nimeni, iar Adrian, poreclit "Charlie" (porecla care avea sa dainuiasca in timp) era un tip extrem de ciudat, care venea imbracat in costum si cara in fiecare zi dupa el o servieta imensa, plina cu manuale si caiete.
              Randul de la usa era oarecum special. Etichetati "comunistii", elevii de pe acest rand erau exemple de perfectiune scolara. Silitori, muncitori, si-au atras destul de repede o umbra de antipatie din partea clasei pentru ca nu faceau niciodata nimic altceva. Nu chiuleau cand se proclama "chiul in grup", nu se distrau niciodata cu restul clasei, etc etc. In ultima banca de pe randul fatidic se afla "rezistenta", el si colegul lui de banca, Hagi.
               In primele zile de scoala, il credea pe Hagi un exhibitionist nebun care nu deschisese o carte in viata lui. Avea un aspect de troglodit si nu il considera o "inteligenta nativa" sau un caracter special. La fel, Hagi il considera pe el un tocilar lipsit de substanta sau caracter, care nu stie altceva in afara de mate, fizica si chimie si incapabil sa formuleze vreo idee originala.
                Acum, dupa sase luni, parerile unuia despre celalalt s-au schimbat radical. Au ajuns colegi de banca, prieteni chiar. Fac schimb de idei, pareri despre orice subiect, in timpul orelor vorbesc mult despre orice altceva in afara de scoala, in cea mai mare parte a timpului in engleza, poate ca sa nu fie auziti/intelesi de colegele din fata lor (Zenaida si Alina Manole), sau poate pentru ca astfel pot sa vorbeasca mult mai deschis despre subiecte pe care le considerasera oarecum tabu pana atunci: dragoste, prietenie, si tot felul de concepte filosofice abstracte. Canta patimas in ore melodii de la Vama Veche pana la Blink 182 sau R.E.M.. Sunt doi copii nebuni care se bucura de viata, cu tot ce inseamna ea: fericire, tristete, melancolii subite, accese de romantism sau teribilism.



Vama Veche - Copilul si durerea
Asculta mai multe audio Muzica »



VAMA VECHE. ANA
Asculta mai multe audio Muzica »



Vama Veche - Armata
Asculta mai multe audio Muzica »



REM - Leaving New York
Asculta mai multe audio Muzica »



Blink 182- I miss u
Asculta mai multe audio Muzica »

             Melodiile pe care le stie pe de rost, pe care le-au cantat impreuna de atatea ori si in care se regaseste de fiecare data, cu visele, sperantele, fericirile si durerile sale.
            "Clopotelul" (poreclit "vaca", din cauza sunetului specific pe care il scoate) suna sfarsitul orei, trezindu-l brusc la realitate. Isi impacheteaza cartile si caietele si iese din clasa, absent. In spatele lui aude strigatele colegilor:
             -Lucica, vii la un whist? La Pelcea acasa.
             -Ce ora avem?
             -Logica...chiar vrei sa-l asculti pe Lorin o ora intreaga?
             -De ce as face asta? Hai sa mergem.
             Multimea de elevi galagiosi ies pe poarta liceului, stapaniti de o stare sublima de fericire inconstienta. Netulburati de griji, nu isi dau seama ca traiesc o perioada unica a vietii; niciodata nu vor mai regasi puritatea sentimentelor, inocenta trairilor si beatitudinea existentei simple pe care o traiesc acum. Vor dori mereu sa se intoarca la primii ani de liceu, care, insa, vor ramane mereu doar o amintire.

Birthday. Happy

Azi e ultima zi in care mai am 18 ani. Maine, totul va fi altfel.

Fals. Totul va fi exact la fel. Tranzitia de la o varsta la alta nu se face subit,
intr-o zi, ci treptat, pe parcursul unei lungi perioade.

Cum am evoluat eu de la 18 la 19 ani? Anul trecut pe vremea asta asteptam majoratul cu
sufletul la gura, optimist si naiv. Asteptam o trecere pe cat de fabuloasa, pe atat de
fictiva, de la copilarie(adolescenta) la maturitate. Adevarul e, ca intr-un an am
evoluat mult. Sunt mai ancorat in realitate, mai serios, mai concentrat pe ceea ce vreau
cu adevarat si pe valorile in care cred cu adevarat, nu in cele care mi-au fost impuse
(si mie, si tuturor celorlalti). Majoritatea schimbarilor au fost benefice, astept in
continuare evolutia fireasca a lucrurilor, sper eu la fel de benefica.

Dorinte "de suflat in lumanare"...am cateva. Vreau sa devin mai responsabil, mai stapan
pe mine, mai vertical si mai implicat in problemele care ma inconjoara. Nu mai vreau sa
privesc, sa ma mir si sa trec mai departe ("asta e: asta ne e tara, astea ne sunt
mentalitatile, asta ne e firea, asta ne e poporul), ci sa incerc sa schimb ceva, atat
cat pot.

Vise si sperante. Ne hranim cu ele, suntem dezamagiti cand nu ni se implinesc si
extaziati cand le transformam in realitate. Apoi ne faurim altele.

Letter never sent

Acum trei ani am scris o scrisoare. Scrisoarea inca mai e intr-un dulap, in camera mea. N-am trimis-o niciodata, din neunumarate motive posibile: frica, timiditate, lasitate...

Acum trei ani cantam cu nepasare. Lumea era prea mica, eu ma simteam, ma stiam in varful ei, iar glasul meu cutezator, o zguduia din temelii.

Acum trei ani visam mult. fara inhibitii, fara constrangeri, euforic, ilogic; visam in miezul toamnei o vara insorita, un cer fara nori...si marea.

Acum trei ani iubeam pueril; fara sa gandesc, sa rationez, sa rationalizez, impotriva tuturor posibilitatilor; iubeam visand si visam iubind.

Acum trei ani era perfecta. O proiectie a imaginatiei mele in planul real; o naluca, un inger.

Azi am rupt scrisoarea. Azi cant fals, cu un glas ragusit ce nu mai poate misca muntii; azi visez putin, crampeie, cioburi de vise; azi iubesc rational; azi ea e doar reala, golita de sensuri, de farmec, o fantoma.

Acum trei ani am ars o fotografie.

Break. Pause. Rewind

Primul post pe 2008 e primul post dupa 2 luni si e postul in care anunt o pauza. Poate o sa fie mai lunga, poate o sa fie scurta, nu stiu; o pauza necesara, pentru ca in ultima vreme am cam pierdut din inspiratie, din motivatie, din entuziasm si din chef. Pana cand o sa regasesc motivatia, blogul e "on hold".

Dezorganizare si rearanjament

Zilele astea mi-am revenit dintr-o perioada nefasta din punct de vedere al starii mele de spirit.

Incepusem sa "go soft", nu mai raspundeam pentru ceea ce gandeam/simteam, si, fara sa-mi dau seama, ma scaldam intr-o baltoaca de material lacrimogen si sirop ieftin; legat la ochi si refuzand sa ascult vocea ratiunii care urla din toti rarunchii sa "snap the hell out of it", am scris, si am scris din nou, pana mi-am dat seama (ajutat putin de cei din jurul meu, care urlau si ei din toti rarunchii) ca asta nu sunt eu, ceva nu e bine, ceva s-a schimbat si acel ceva trebuie schimbat la loc.

O sa-mi spuneti ca "si baietii plang cateodata". Posibil. Dar nu e un lucru pe care sa vrei sa-l impartasesti lumii. Ce sens are sa scrii pe blog chestii pe care doar tu le intelegi si pe care ceilalti or sa le inteleaga gresit? Tine-le pentru tine; lucru pe care n-am reusit sa-l fac; intr-un moment de slabiciune, am cedat, ceva acolo inauntru s-a rupt si am luat-o razna.

Well, here i am, the old me is back, ready for some old-fashion, classic blogging. Mai serios, mai acid, mai nepasator si mai putin "moale", ceea ce nu poate insemna decat "mai bun".

An analog guy in a digital world

"Roma arde", spunea el in timp ce-si mai turna un pahar de vin.
Si totusi iata-ma aici, inglodat pana la genunchi intr-o mare de inconstienti pragmatici si de analfabeti digitali; o masa amorfa de oameni condusi de un hedonism denaturat si adaptat nevoilor imediate. Propria bunastare devine mai importanta decat o constiinta curata; constiinta nu tine de foame, nici de frig.
Ne vindem sufletele pentru placeri neinsemnate, minuscule; suntem atat de obsedati sa simtim ceva, orice, incat ne izbim unii de altii, ne aruncam pe jos si ne afundam in noroiul mediocritatii, traind cu iluzia ca inotam in oceanul fericirii.
Starea de aparenta fericire continua, de multumire este de fapt o capitulare, o acceptare a realitatii crude si implacabile: nu mai suntem in stare sa simtim. Obosim alergand dupa fericirea adevarata toata viata si ne resemnam cu iluzii; aur din plastic galben, diamante de sticla sparta, zei de carton si vise ieftine din confetti si poleiala argintie.

Vreau sa cred ca mai exista altruism pur;
Ca nu tot ce facem are un scop ascuns, constient sau subconstient;
Pastrati-va zeii de carton si visele ieftine.

I have seen things you will never see

Pierzand timpul cu scrieri pseudo-filosofice si cvasi-artistice, n-am mai scris nimic despre viata mea, asa cum e ea, fara simboluri, metafore, intelesuri ascunse si sugestii codificate.
Viata mea e plina. Plina de tot felul de nimicuri care ajung sa-mi acapareze timpul.
Pregatirea pt. facultate a intrat in ritmul ei, pe fagasul firesc; mate, fizica, romana, mate, fizica puse intre paranteze si ciclate la infinit. Bine, nu chiar la infinit, inca vreo 3/4 de an. Printre picaturi, se mai iveste timp de-o muzica, de-o carte (colectia Cotidianul ma aprovizioneaza cu literatura bunicica la saptamana) de-un film(a se citi "episod din grey's anatomy, in fiecare vineri si ocazionalele dvd-ripuri descarcate absolut ilegal si fara remuscari").
Scoala ma irita. Nu conceptul de scoala, ci majoritatea creaturilor ce o populeaza. Cateaodata mi se pare ca singurul lor scop in viata e sa demonstreze cat de putin ii duce.
Toti sunt stresati, ca viata-i grea, ca lumea-i rea... Transparenta, ipocrizie, grandomanie si prostie la tot pasul. Eu le vad pe toate si, intr-un fel straniu, ma afecteaza. Citandu-l pe amicul meu Charlie, "Ieremia sa-i pieptene..."
Scad un "1" din AMR si incerc sa inchid ochii, sa nu mai vad tot ce e in jurul meu.

Sunt singur intre orbi

Just can't seem to get it right today

Soare. Racoare. Miros de toamna; frunze rosii, galbene, rosii; miros de roua si fum; dimineata perfecta.
Cana de cafea goala pe birou, foaia goala in fata mea, privirea mea spre zarea perfecta si
Goala.
De ce nu pot sa ma bucur pur si simplu de tot ce e in jurul meu? Am tot ce imi trebuie, dar nimic din ce vreau. Ceva lipseste. Si acel ceva e
Totul.

Soarele imi zambeste
Frunzele cad pentru mine
Micile lucruri perfecte si goale

Rain & the city

Afara ploua. S-au dus zilele calduroase, soarele si-a luat concediu de odihna,
canicula e un concept abstract, iar vara se pare ca s-a cam plictisit asa ca a
chemat o prietena in vizita.

Afara e toamna. O zi perfecta de toamna. Umezeala se simte in aer, o umezeala rece,
insotita de mirosul de roua care parca a invadat orasul. Un preview al lui octombrie
e exact ceea ce imi trebuia.

Nu e adevarat ca te simti trist cand ploua. Eu nu sunt trist deloc. Nici macar
melancolic. Mirosul cafelei de acum 10 minute inca imi mai incanta narile, domnul
Earl Grey care fumega in cana de pe birou ma imbie la un dulce abandon al
simturilor, cartea deschisa de pe pat, muzica in surdina, aerul rece pe care il
inspir prin fereastra deschisa larg...

fericirea in lucrurile marunte

"Te oftici?" "Da, ma oftic!"

Singuratate apriga. O revolta adanca imi rascoleste sufletul si ma lasa prada deznadejdii. "De ce a trebuit sa fie asa?". O singura intrebare ma macina, iar eu ma zbat ca un leu turbat in cusca sortii, constient si in acelasi timp inversunat impotriva futilitatii zbaterilor mele. "Asa a fost sa fie" e raspunsul care ma umple de ura.
Ura impotriva lor. A tuturor. Suflete seci, banale si umile. De ce trebuie sa ma traga ei in jos, cu orasul lor cu tot, indata ce apuc sa gust o bucatica de fericire?
E in firea lor sa fie asa. Ea ar fi trebuit sa ma salveze. Dar e prea departe. Si, poate, prea tarziu. Inca un an cu ei, inca un an fara...numele ei imi scapa printre buze, ca o naluca, un miraj in desertul pe care il strabat neicetat de atata timp.
Fata-morgana
Fericire dulce-amaruie
Desertul din mine

Operatie pe cord inchis

O fractiune de secunda. Un moment. O halucinatie. Sau a fost aievea? O singura privire a fost de ajuns pentru ca rani pe care le credeam demult inchise sa mai sangereze o data. O privire in care am putut citi totul: trecut, prezent, chiar si viitor. o privire prin prisma careia tot ce a fost capata o noua culoare, un nou inteles, pe care nu l-am putut vedea din cauza mandriei, sau a fericirii, sau a durerii.

Fericirea, sau mai degraba iluzia ei, ramane o amintire placuta (in pofida multimii de dezamagiri si tristeti care o precedau si care au urmat-o) pana in momentul in care ni se infatiseaza adevarul, ca o revelatie, ca o cortina insangerata cazand peste scena trcutului, dezvaluind o alta varianta a intamplarilor, dand intelesuri noi rolurilor atat de abil jucate pentru a ascunde manipularile meschine din spatele clipelor de fericire.

Momentul deziluziei, revelator si dureros in acelasi timp, e in acelasi timp momentul eliberarii. Ranile vechi mai sangereaza o data, fulgerator de repede, si apoi se inchid, lasand in urma lor o liniste dezarmanta si un gand ce se repeta psihedelic: "Cum am putut sa cred ca...".

...am fost primul

...am fost ultimul

...am fost singurul

...am fost special

...a fost altfel

...n-o sa se termine

...o sa detin controlul

...n-o sa regret nimic

...n-o sa ma las pacalit

...n-o sa ma schimbe

...nu ma va uita

In orice varianta ar veni, acel ultim gand sigileaza totul, inchide rana.Fiecare sfarsit deschide posibilitati catre noi inceputuri. Mergem mai departe, cu lectia invatata si cu iluzia ca data viitoare nu va mai fi la fel. Si la fel e intotdeauna.

Ce ironic...Singurul lucru la care pot sa ma gandesc acum e acel cliseu prezent in toate filmele/serialele cu medici..."Time of death: 21:10".

Supradoza

I'm a junkie. An addict.

A inceput ciudat, cu o supradoza. Simteam drogul in vene, imi rascolea fiecare celula in parte.
Era ceva ce nu mai simtisem de mult, acea euforie dureroasa; demonica si paradisiaca in acelasi
timp. Dupa prima doza nu m-am mai putut abtine. Vroiam in permanenta sa regasesc acea senzatie unica si perfecta. Am devenit dependent. Constientizam asta doar atunci cand ma privam perioade mai lungi de cateva ore de drogul care, in scurt timp, devenise indispensabil. Nu mai vroiam sa simt altceva, nu mai vroiam sa traiesc altceva, drogul era tot ce vroiam, n-aveam nevoie de nimic altceva in afara de senzatia supranaturala a drogului inundandu-mi venele, cufundandu-ma intr-o lume de vis, o lume a mea, departe de toate rahaturile vietii. Totusi, aveam nevoie mereu de mai mult. Dozele normale nu ma mai satisfaceau. Simteam ca sunt dependent cu adevarat, incurabil, irecuperabil. Si eram fericit.

Pana cand, intr-o zi, drogul s-a terminat. Pur si simplu nu mai era, nu mai puteam sa mi-l procur. Am fost fortat sa ma las. Am intrat la dezintoxicare, unde inca ma mai zbat intre agonie si liniste, intre sevraj si seninatate. Ce faci cand singura ta sursa de fericire, singurul lucru
care te mai tinea pe drumul stramt al sanatatii mintale, dispare? Evident, o iei de la capat. Cu
greu, cu zbateri si sfortari supraomenesti, dar fara drog. Poate e mai bine asa. E cert, acum sunt
mai sanatos, sunt din nou pe drumul cel bun, incerc sa scap de dependenta. Dar, in acelasi timp,
am pierdut unicul lucru care putea sa ma scoata din banalitate, din mediocritatea existentei
zilnice, care ma transporta intr-un loc mai bun, unde eram oricine vroiam sa fiu.
Merg mai departe, cu speranta si fara regrete, doar cu un gust amar si, din cand in cand, cu o
scurta amintire a zilelor cand eram dependent. Astept sa se termine perioada de dezintoxicare,
astept sa revin la normal.

Ca sa o pot lua de la capat.



Disclaimer: Acest post nu trebuie, in nici un caz, luat ad literam.

Sic transit gloria mundi...

Ziua de azi a fost o zi funesta. Zi de doliu, zi de chin, ziua in care am constientizat propria-mi
ratare, propria prabusire.

Unul din cele mai chinuitoare sentimente care m-a incercat vreodata e tocmai acesta, sentimentul "caderii libere", teribilul sentiment al inutilitatii oricarei actiuni. Simt ca, orice as face, am pornit pe un drum fara intoarcere, sunt intr-o masina fara frane, fara directie, iar eu trag nebun de volan fara nici un efect.

Cand a inceput totul? Cand am apucat-o pe aceasta panta fara scapare? Parca nu demult scriam,
aici, elogiul unei clipe de fericire, unei clipe perfecte. Parca nu demult respiram fericire prin
toti porii, simteam ca traiesc cu adevarat. Cat de departe par toate acum...amintirea e tot ce ma
mai tine pe franghia stramta a sanatatii mintale, inconjurat de haul negru al nebuniei, al
demoralizarii, al depresiei totale.

Parca nu demult ma simteam centrul universului, al unui univers mic, ce-i drept, dar mie imi
ajungea. Eram astrul in jurul caruia orbitau vise de fericire si speranta in lumina vesnica. Parca
nu demult...acum sunt doar o planeta uitata undeva pe o orbita indepartata, un pluto care, chiar
daca inca mai arde, e prea departe pentru a lumina si prea mic pentru a intretine gravitatia
viselor.

Am ars putin. A fost o scurta explozie de lumina si caldura, o supernova. un spectacol al
universului. Si o farsa a lui. Acum - tacere solida, vid rece si surd si praf de stele, speranta
care inca mai palpaie.

Aici e sufletul meu, asezat cu grija pe o tava de argint. Inca e viu, inca mai arde. Ti-l daruiesc
cu totul. Poti sa-l stingi, sa-l arunci, poti sa-l pastrezi sau sa-l calci in picioare, dar, te
rog, nu-l uita undeva, pe vreun raft in biblioteca sau in vreo cutie in debara. Nu e nimic mai
chinuitor decat sa fii o steluta care se stinge incet, agonizant, undeva pe o etajera.

Mini-depresie teleapatica

Din ciclul "cand n-ai ce face mai bagi o depresie de 5 minute", iata-ma din nou stand degeaba prin casa, mai privind pe geam, mai citind cate un paragraf din vreo carte, mai ascultand 10 secunde cate o melodie, incercand sa scap de apatia asta cronica. Incercari esuate lamentabil. Nu reusesc decat sa imi amplific starea de iritare si anxietate. Trag jaluzelele, inchid cartea si o arunc in biblioteca,
inchid winamp-ul cu o miscare furibunda din mouse si ma duc in bucatarie
sa-mi fac un ceai. Ceaiul a ajuns ultima solutie. Gasesc cutia 
salvatoare, dar, stupefactie: e goala.
Am ramas fara ceai. Ultima mea sansa de scapare s-a volatilizat. Ma simt ca si cum as fi fost tradat de un prieten vechi. Am ramas doar eu si cu mine, doi straini intr-o camera goala.
De ce am scris postul asta? Evident, nu pentru tine, cel/cea care il citesti acum, ci doar pentru "my selfish little self". Poate reusesc sa ma descarc, sa scap, sa evadez din mine. Posibil. Probabil ca nu. Cel putin am incercat. 

Sunt sigur ca peste vreo ora toata starea asta shitty va fi trecut, asa ca am pierdut 10minute din viata tastand degeaba, reusind doar sa imortalizez intr-un mod stangaci si neprofesionist o clipa de slabiciune psihica. Jenant si patetic.

Cine sunt si ce vreau

Daca tot nu stiu cine sunt(si sunt departe de a afla), m-am gandit sa insir aici, din lipsa de inspiratie/chef de a gasi un subiect mai bun, cateva lucruri pe care le vreau.
Vreau sa vina mai repede maine, pentru ca m-am saturat de azi.
Vreau sa se termine mai repede primavara asta, cu tot ce implica ea: astenia, starile mele fluctuante, depresiile de 5 minute, fericirile de o clipa care se termina mult prea repede si te fac mereu sa vrei mai mult.
Vreau sa scap de aritmiile astea ciudate si de presiunea arteriala fluctuanta. (Trebuie sa-mi fac niste analize la inima, cred ca e ceva in neregula acolo. Sau poate mondenismul meu voluntar s-a transformat in ceva patologic (vezi sfarsitul postului pentru explicatia ultimei propozitii, pe care sunt convins ca n-ai inteles-o(exceptie Godies) ).
Vreau sa nu mai fiu atat de slab. (si nu, nu ma refer la kilograme).
Vreau sa fie aici.
Vreau sa nu se termine niciodata(sinonim cu "vreau sa ma amagesc").
Vreau la mare.
Vreau sa ma duc la scoala si sa gasesc un crater in locul ei.
Vreau sa nu-mi mai doresc mereu "mai mult".
Vreau sa nu-mi mai pese atat.

Concluzie, si, in acelasi timp, explicatia promisa ceva mai sus:
"Toate iubirile pornesc ca un mondenism voluntar si devin ceva patologic." (Camil Petrescu a zis-o, eu o reproduc)

Shitty.

Totul incepuse bine...dimineata aproape perfecta, scoala putina(a inceput tarziu si s-a terminat devreme) etc.
Undeva, ceva s-a rupt pe parcurs. In momentul asta sunt intr-un fel de transa suprarealista. Sangele meu supracofeinizat fuge ca nebunul prin vene, il simt undeva in gat... Inima mi-a luat-o razna(la propriu, cred ca am pulsul peste 200), capul sta sa explodeze. Pe scurt, stare shitty. Nervozitate, iritare, agitatie. Vreau sa fug, sa zbor, sa urlu. Vreau sa dorm, dar nu pot, asa ca ma plimb de nebun prin casa. Somebody please come and set me free...

[later edit] 3 ore si 10 ture de stadion mai tarziu, lucrurile au revenit la normal. Soarele apune dupa blocul din fata geamului meu, ca in fiecare seara. Lui ii dau toate nelinistile, grijile, temerile mele. Si el imi zambeste...

Apatic.

Ziua de azi se poate descrie foarte usor: 100% ca moneda_nationala_a_botswanei. Total aiurea, total nefolositoare, total plictisitoare, total demoralizanta.
Afara-soare, nici un nor pe cer de la ora 8 pana dupa-amiaza, floricele, fluturasi...
In mine-furtuna.
Urmeaza o dupa-amiaza de alergat, cumparat, pregatiri pt. "main event"-ul(TM Radoo) de maine...care numai main event nu mai e...2 zile pe care mai degraba le-as dormi decat sa ma prefac ca ma distrez. Dar, cine stie, poate chiar o sa ma distrez(slabe sanse, dar ma bazez pe mr. Grant si pe a lui licoare magica).
Punct. Si de la capat.

Optspe'

Mai sunt cateva ore si voi fi, oficial, major. De fapt, voi implini varsta care atesta ca esti major. Pentru ca maturizarea nu se face intr-o secunda, ci in mii si mii de secunde in care esti copil sau adult sau cate putin din fiecare.
Privind inapoi, nu simt vreun pic de nostalgie. Exista sentimentul ca ar fi putut fi mai bine, ca as fi putut sa profit mai mult de copilaria mea, dar, asta e..."you'll never change what's been and gone". Pastrez amintirile (fie ele frumoase ori mai putin frumoase) si merg mai departe.
Niciodata nu mi-a placut ignoranta aceea specifica perioadei de copilarie. Am vrut mereu, si vreau in continuare, sa stiu mai mult, sa simt mai mult, sa fiu mai mult...Privirea inainte, mereu inainte, spre un viitor pe care nu mi-l mai fac altii si care depinde numai de mine, spre un cer mai senin, spre o iarba mai verde si spre noi limite ce asteapta sa fie distruse.
It's the end of the world as i know it...and i feel fine :)