High

         Multe s-au mai intamplat de cand am scris ultima oara pe-aici pe blog. A fost bac, a fost admitere, au fost emotii, a fost alta admitere, a fost inscriere la facultate; a fost bine.

          Bacul l-am luat. Usor, greu, cum o fi fost. Oralele au trecut mult mai repede decat mi-as fi imaginat, mult mai usor decat mi-as fi imaginat, iar eu m-am comportat mai bine decat mi-as fi imaginat. Romana scris a fost o mimora dezamagire, n-am luat cat m-as fi asteptat sa iau, dar o sa pun asta pe seama interpretarii mele "originale" a poeziei lui Nichita Stanescu si pe seama corectorilor, probabil plictisiti, si a baremului mult prea strict pentru un comentariu de poezie. Mate a fost bine, fizica a fost binisor, am gresit banalitati. Sport a fost bine si gata bacul. 9,69 si linie dreapta spre admitere.

           Day 1: examen mate. Agitatie inainte, multime in fata facultatii, umblu ca o oaie capiata vreo 5 minute, vad o mana ridicata; charles. Stat de vorba cu charles si mihaela pana la ora fatidica. Intrat in sala, plimbare pe coridoare, intrat definitiv in sala. Discurs din partea supraveghetorilor, atentie sa nu copiem, sa ne respectam unii pe altii etc etc. Subiecte. Prima vedere. 3 mai grele. Fac pe cele usoare. Fac pe cele grele. Verific. Verific. Verific. Predau lucrarea. Ies. Afara, lume multa, agitatie. Ma fofilez pe langa niste grupuri, ma bag in vorba, intreb pe unii, pe altii, aflu ca facusem bine cele 3 probleme grele (care, sa fiu sincer, nu erau foarte grele, gen olimpiada, dar erau peste media celorlalte si puteau crea neplaceri). Iese charles. Luam in revista rezultatele pe care ni le amintim, totul e bine. Intru in sala, astept. Astept. Imi aud numele. Merg. Sunt martor la corectarea celui(sau celei, nu mai tin minte) din fata mea. Apoi urmez eu. Momentul critic: examinatorul pune grila lui peste grila mea, iar eu scanez frenetic foaia, cautand X-urile si liniile. O linie. Restul X. Nu e bine, o linie, care exercitiu o fi? Parca erau corecte alea grele. Ah, o fi de 6 puncte, sau de 8. Ah, ah, ah...86 de puncte. Adica 96 cu cele din oficiu, adica 9.6 la mate. Rasuflu usurat. Inca e bine. Maine trebuie 10.

            Day 2: examen fizica. Aceeasi agitatie in fata facultatii. Charles la locul lui obisnuit. Ma asez langa el. Vine si mihaela. Charles are 10 la mate, e linistit. Mihaela are 9.6, dar nu e prea ingrijorata. Cineva striga, multimea se misca precum o masa compacta, precum un fluid printr-o clepsidra. La intrare, imi aduc aminte ca trebuie sa scot buletinul si legitimatia. Nu gasesc buletinul. Ah, l-am lasat acasa, portofelul era sub patura. Arat legitimatia paznicului. Ma intreaba de buletin. "N-am.". "Cum n-ai?" "L-am uitat acasa. Dar am legitimatia, si am fost ieri la mate, si..." "Pai eu far buletin nu pot sa te las. Du-te acasa si adu-l, ai timp pana la 10, mai mult de o ora." Din spate se aude o voce. "Pe cine trimiti acasa?" "Uite pe tanarul ata, n-are buletin". "Ce-ai facut ma cu buletinul?" "L-am uitat." Fluidul se scurge mai departe pe usa, nepasator. Discutii cu supraveghetorii, mers la decan. Decanul se uita pe legitimatie, se uita la mine, aproba: "Tu esti. Hai, du-te in sala; daca te intreaba cineva ceva, zici ca ai vorbit cu mine. Succes." Intrat in sala, asteptat, primit subiecte. Prima vedere: simple. Trebuie 10. Le fac pe toate. Mai cer o ciorna. Le mai fac o data. Mai cer o ciorna, le fac si a treia oara. Predau lucrarea, ies. Iar fofilat pe langa grupuri, iar intrebat rezultate. Iese charles, facem schimb de rezultate, totul pare bine. Ploaie. Calin. Rezultate, totul e ok, trebuie 10. Intrat inapoi in sala, asteptare, strigat, merg, ma opresc la catedra. Martor, cel din fata mea a luat 9.4. Corectorul ia grila, o suprapune, scanez frenetic, rasuflu usurat: "E bine." Supraveghetorul: "E, da, e bine." Ies. Multime agitata. Tata. "10". Telefon. Am intrat.

          Seara, rezultate. Certitudine; am intrat. 

          Epilog: Day 3: examen unibuc info. Relaxat. Am iesit din sala cu certitudinea ca am intrat si acolo. Ironie: 2 zile mai tarziu, aflu ca am intrat al 20-lea. Din 180 de locuri. La calculatoare intrasem pe 100. Dar toate astea nu mai conteaza. O sa fiu student la poli.

Remember 9C (part 4) sau Anii mei tineri au sunat a cantec...

            Lumina violet a apusului patrunde in clasa prin ferestrele murdare; turnul manastirii reflecta razele soarelui muribund; ciorile se ridica la unison, pregatind asaltul final asupra manastirii. Inototdeauna s-a intrebat de ce fac ciorile una ca asta. Zboara in grup de pe acoperis si se napustesc asupra crucii de metal de pe varful turnului clopotnitei. Sau poate scena se desfasoara doar in imaginatia lui. Oricum, e o scena bizara.
             E joi seara, ora 6. Un profesor oarecare scrie lucruri neinsemnate pe tabla. Acum s-a oprit, asteptand insistent ca tabla sa fie stearsa. Nu se ofera nimeni. Pana la urma, profesorul isi formuleaza cererea cu o vadita iritare din cauza faptului ca nu i-a fost anticipata dorinta. Dar pe el nu-l intereseaza nici profesorul, nici tabla, cu atat mai putin lectia.
             Au trecut 6 luni de la inceputul scolii. 6 luni s-au scurs de la ziua in care a pasit in clasa mare si darapanata, plina de elevi necunoscuti si ostili. De atunci, a ajuns sa-i cunoasca putin mai bine, nu-i mai par ostili, ci deschisi si de treaba. Arunca o privire de jur imprejur:
             Randul de la geam: in ultima banca stau Alecs(Dimi) si Bogdan. Colegi inca din generala, se inteleg si se potrivesc bine. In fata lor, Calin Si Vlad. Mereu pusi pe sotii, se bat, se imbrancesc, chicotesc, n-au stare. Apoi Madalina si Miki. Despre ele nu stie mare lucru, a intrat foarte rar in vorba cu ele, de fiecare data pe subiecte legate de scoala. In fata lor Olguta si Bibi. Si ele colege inca din generala; cu ele mai vorbeste din cand in cand, Olguta il suna mereu seara ca sa il intrebe cum se rezolva vreo problema la informatica sau la mate. In prima banca stau Alexandra si Ramona, doua fete cu care n-a schimbat o vorba de la inceputul anului. Nu stie absolut nimic despre ele si, cum nici ele nu si-au manifestat vreo dorinta de a sti ceva despre el, n-a insistat in vreun fel.
             Randul de la mijloc: in ultima banca Lipan si Radu. Amandoi impunatori prin statura, ca doua turnuri gemene. Radu ii sopteste ceva lui Andrei, probabil detalii despre incercarile lui de a cuceri vreo fata de la noi din clasa (toate soldate cu esecuri rasunatoare). In fata lor Geanina si Catalina, fete de treaba, bune la mate si la whist, joc care a devenit foarte repede ocupatia principala a unei bune parti din elevii clasei, unindu-i si apropiindu-i. Apoi Rafaella si Corina, si ele colege din generala; de Rafaella auzea mereu in clasa a opta pe la olimpiadele de mate (era mereu in fata lui pe listele cu rezultate), iar pe Corina o stia de la meditatie. In fata lor erau Oana si Alina. Colege de la Rucar, erau inconjurate de o aura de mister. Pe Oana o considera intruchiparea perfectiunii pe pamant, iar Alina era "fata care sta cu Oana in banca". In prima banca erau Adrian Dobrescu si Braghis, doi colegi complet misteriosi. Braghis venea din Republica Moldova si nu vorbea niciodata cu nimeni, iar Adrian, poreclit "Charlie" (porecla care avea sa dainuiasca in timp) era un tip extrem de ciudat, care venea imbracat in costum si cara in fiecare zi dupa el o servieta imensa, plina cu manuale si caiete.
              Randul de la usa era oarecum special. Etichetati "comunistii", elevii de pe acest rand erau exemple de perfectiune scolara. Silitori, muncitori, si-au atras destul de repede o umbra de antipatie din partea clasei pentru ca nu faceau niciodata nimic altceva. Nu chiuleau cand se proclama "chiul in grup", nu se distrau niciodata cu restul clasei, etc etc. In ultima banca de pe randul fatidic se afla "rezistenta", el si colegul lui de banca, Hagi.
               In primele zile de scoala, il credea pe Hagi un exhibitionist nebun care nu deschisese o carte in viata lui. Avea un aspect de troglodit si nu il considera o "inteligenta nativa" sau un caracter special. La fel, Hagi il considera pe el un tocilar lipsit de substanta sau caracter, care nu stie altceva in afara de mate, fizica si chimie si incapabil sa formuleze vreo idee originala.
                Acum, dupa sase luni, parerile unuia despre celalalt s-au schimbat radical. Au ajuns colegi de banca, prieteni chiar. Fac schimb de idei, pareri despre orice subiect, in timpul orelor vorbesc mult despre orice altceva in afara de scoala, in cea mai mare parte a timpului in engleza, poate ca sa nu fie auziti/intelesi de colegele din fata lor (Zenaida si Alina Manole), sau poate pentru ca astfel pot sa vorbeasca mult mai deschis despre subiecte pe care le considerasera oarecum tabu pana atunci: dragoste, prietenie, si tot felul de concepte filosofice abstracte. Canta patimas in ore melodii de la Vama Veche pana la Blink 182 sau R.E.M.. Sunt doi copii nebuni care se bucura de viata, cu tot ce inseamna ea: fericire, tristete, melancolii subite, accese de romantism sau teribilism.



Vama Veche - Copilul si durerea
Asculta mai multe audio Muzica »



VAMA VECHE. ANA
Asculta mai multe audio Muzica »



Vama Veche - Armata
Asculta mai multe audio Muzica »



REM - Leaving New York
Asculta mai multe audio Muzica »



Blink 182- I miss u
Asculta mai multe audio Muzica »

             Melodiile pe care le stie pe de rost, pe care le-au cantat impreuna de atatea ori si in care se regaseste de fiecare data, cu visele, sperantele, fericirile si durerile sale.
            "Clopotelul" (poreclit "vaca", din cauza sunetului specific pe care il scoate) suna sfarsitul orei, trezindu-l brusc la realitate. Isi impacheteaza cartile si caietele si iese din clasa, absent. In spatele lui aude strigatele colegilor:
             -Lucica, vii la un whist? La Pelcea acasa.
             -Ce ora avem?
             -Logica...chiar vrei sa-l asculti pe Lorin o ora intreaga?
             -De ce as face asta? Hai sa mergem.
             Multimea de elevi galagiosi ies pe poarta liceului, stapaniti de o stare sublima de fericire inconstienta. Netulburati de griji, nu isi dau seama ca traiesc o perioada unica a vietii; niciodata nu vor mai regasi puritatea sentimentelor, inocenta trairilor si beatitudinea existentei simple pe care o traiesc acum. Vor dori mereu sa se intoarca la primii ani de liceu, care, insa, vor ramane mereu doar o amintire.

Remember 9C part II sau Cronica unei timiditati excesive

         Coridoarele sunt lungi, inalte si strabatute de o lumina stearsa, care se reflecta oarecum in podeaua lucioasa si in peretii care, candva, erau acoperiti cu o vopsea imaculata. Se vedea clar ca de mult nu se mai sinchisise nimeni sa improspateze stratul de vopsea. Observa detalii neinsemnate: un elev ii pune piedica altuia undeva la capatul culoarului, un profesor il urecheaza pe un pusti neastamparat, o fata isi rupe un toc si cade, starnind rasete copioase.
           Grupul lui il poarta spre clasa. Se pare ca multi stiu deja liceul pe dinafara, altfel cum ar fi gasit clasa atat de repede? Duh, e scris pe usa. 9C. Mate-info intensiv. Diriginte.
            Intrand in clasa, apuca sa arunce o privire fugara pana e impins de colegii lui din spate; trebuia sa inainteze, bloca usa. Ce ciudat suna: colegii lui. Habar n-are cine sunt. Niste pusti/pustoaice de varsta lui despre care nu stie mai nimic si cu care urmeaza sa imparta, se zice, cea mai frumoasa perioada din viata.
           Clasa e mare si inalta. Prin ferestre se scurge parca aceeasi lumina densa, galbuie, de data asta reflectata de lacul bancilor proaspat lustruite, in asteptarea noilor generatii de elevi. Pe table scrie ceva, incearca sa se concentreze si sa distinga literele, dar nu reuseste. Pune accesul de miopie spontana pe seama emotiilor si trece mai departe. Parchetul e antic si scartaie la orice pas; bancile sunt vechi si se vede ca s-a depus ceva efort spre indepartarea urmelor lasate de multimea de suporteri infocati, rockeri, rapperi, nazisti, indragostiti sau vandali, care, candva in trecut, au incercat sa lase posteritatii o farama din intelepciunea lor.
            Simtindu-se stanjenit ca sta in picioare ca un turn de control, se aseaza intr-una din banci. Hmmm, e mai spatioasa decat pare. Uite, are si pupitru, si scobitura pentru pix/stilou, e destul de confortabila. Incearca sa faca abstractie de scandura lipsa din scaun, care ii supune posteriorul unui supliciu deloc lesne de ignorat; trecand o mana peste suprafata lacuita a bancii, se inteapa intr-o aschie; tocmai cand incearca minutios sa-si scoata resturile aschiei din mana, observa pe cineva stand in picioare, langa banca lui, uitandu-se fix la el, parca asteptand ceva. Se intoarce spre persoana misterioasa, privindu-l cu mirare; desi e mic de statura, sta drept (putin prea drept), asteptand cu un aer de superioritate vadita. Intinde mana.
            -Eu sunt Pelcea.
            Daca ar fi putut sa-si ridice spranceana, ar fi facut-o. 'Ce daca esti Pelcea? Bravo tie. De fapt, mai auzise numele pe la colegele lui de meditatie. Putin sub jumatate din membrii clasei 9C fusesera colegi la o scoala oarecum privata(singura din oras) si se cunosteau destul de bine. (re)Numele lui Pelcea ajunsese de cateva ori si pe la urechile sale; auzise ca e un elev extraordinar, laudat de toti profesorii, desi nu stia sigur in ce domeniu se distinsese.
             -Andrei Ccc...Croitoru.
            A doua oara cand incearca sa vorbeasca si cuvintele ii sunt potrivnice. Se admonesteaza in gand pentru gestul clar de slabiciune. "I-am dat satisfactie. Uita-te la el, cum vine el ingamfat sa socializeze cu tipul retras din ultima banca, facand un gest caritabil din marinimia lui suprema. I-a cerut cineva vreun pic din marinimia lui? Sa si-o tina pentru el..."
            Pelcea mai mormaie cateva cuvinte; incearca sa-i raspunda, nu stie sigur daca a zis cu adevarat ceva sau daca vorbele au ramas in stadiu de concept in mintea sa.
             Se ridica din banca, iese din clasa, se plimba cu un aer fortat de lejeritate. Se opreste langa un grup de colegi de-ai lui cu care facuse cunostinta mai devreme. Erau trei adunati in jurul unuia din ei, caruia i se adresau cu numele "hagi". Nu stia sigur daca era numele lui real sau daca era foarte bun la fotbal(nu parea genul fotbalistului, dar tot ce se poate...) sau daca era vreo porecla dobandita cine stie cum. Cei trei par ca nu-l observa. Isi face loc incet, neinsistent, pe langa ei, ascultand conversatia. Tancuri, grenade, AG-uri si polemici pe subiectul puterii de distrugere a instrumentelor de mai sus. Asculta, mirat, un schimb acid de replici despre diferentele dintre un frag grenade si un concussion grenade, in timp ce un fior de panica si dezradacinare ii cuprinde sira spinarii. Astia sunt colegii lui? O trupa pestrita de nebuni imgamfati care se stiu deja toti intre ei si in care el nu va reusi niciodata sa se integreze. Nelinistile ii sunt calmate oarecum de gandul ca nu toti colegii lui erau asa. Doar baietii. Cu fetele nu intrase aproape deloc in vorba. Oare cum erau colegele lui? La prima vedere ii parusera simpatice si de treaba. Oare printre ele o sa-si gaseasca vreo buna prietena, sau mai multe bune prietene, sau marea dragoste, asa cum auzise ca se obisnuieste la liceu? Se decide sa intre in vorba cu viitoarele colege. Pe cateva dintre ele deja le cunoaste, asa ca nu-i va fi prea greu sa se lipeasca unui grup de discutii. Cum pe coridor nu mai era nimeni, intra in clasa. Isi arunca privirea in mijlocul salii; atunci o vede. Si atunci simte ca nimic nu va mai fi la fel.

Remember IX C

         Pasii ii rasuna mecanic pe asfalt; unul, inca unul si inca unul, il poarta spre destinatie. Stie unde merge, dar nu are nici cea mai mica idee ce il asteapta la capatul drumului. Necunoscutul il imbie, ii domina gandurile. Simte cum sangele ii curge prin vene din ce in ce mai repede, simte atractia irezistibila, dorinta de altceva, de ceva nou, surprinzator, spectaculos.

          Trece grabit prin fata liceului, arunca o privire la cladirea veche, impunatoare; doar o privire si merge mai departe. Ajunge in curtea scolii; o lumina orbitoare il izbeste, pupilele i se dilata, se opreste pe loc pentru o clipa, priveste in jur: grupuri de elevi; mici, mari, baieti, fete, adunati la un loc sau singuri, galagiosi, nerabdatori, entuziasti. Vacarmul il sperie, haosul il impresioneaza. Merge mai departe; patrunde in multime, cautand o figura familiara. Deodata, simte o mana pe umarul drept: o cunostinta din scoala generala il saluta.
         -Ce mai faci, varule? Ai venit la deschidere?
         De parca s-ar mai fi desfasurat vreun eveniment in acelasi timp, in acelasi loc, la care sa fi venit. Logic ca a venit la deschidere...
         -Mmmm...da...cred...
         Incearca sa raspunda coerent, dar cuvintele i se impleticesc undeva la nivelul faringelui, vor sa iasa toate odata; el incearca sa le controleze, dar i se pare ca au o vointa proprie. Cunostinta din generala pleaca spre unul din zecile de grupuri galagioase din curte, grupul il absoarbe, iar el ramane din nou singur.
            Se indreapta spre centrul curtii, unde sunt careurile marcate pentru fiecare clasa. Acolo spera sa isi gaseasca viitorii colegi; o parte din ei ii sunt cunoscuti, dar pe majoritatea nu i-a vazut niciodata. Timp de cateva minute umbla aiurit in stanga si in dreapta, se impiedica de un om solid, isi cere repede scuze, poate era vreun viitor profesor, nu e indicat sa te pui rau cu viitorii profesori inca din prima zi. La un moment dat, aude un glas care il striga de undeva din spate.
              Era Olga. O stia de un semestru, era in grupa lui de meditatie la matematica. O vede. Ea e. Se indreapta cu pasi grabiti, aproape alergand, spre grupul de unde l-a strigat. Acolo vede niste fete cunoscute: Corina, Bibi, si ele colege de meditatie. Asta e! Si-a gasit clasa, colegii, sunt toti grupati in careul pe care scrie cu creta alba, putin sters: IX C. Viitoarea lui clasa. Ce mai, clasa lui. Pentru prima data in acea dimineata, simte ca si-a gasit locul. Intra in vorba cu cativa colegi pe care ii cunostea, se prezinta altora necunoscuti. Aude nume de familie, prenume, dar pe moment nu retine nici unul. Hagi, Pelcea, Dobrescu, Voicu..."cine or fi si astia? Colegii mei..." Toti se mira, se aseaza pe langa el, se masoara. E cu un cap deasupra tuturor, dar nu se simte prea jenat din cauza asta. Mereu a avut de-a face cu aceeasi situatie: mirarea generala si glumele nesarate pe seama inaltimii. Nu-l deranjeaza, se pune in pielea celorlalti si se gandeste ca si el ar fi un pic mirat daca ar vedea un tip de statura sa.
              Minutele trec, incepe sa se obisnuiasca cu vacarmul general, undeva in mjlocul curtii vorbeste directorul; apoi vorbeste o eleva, apoi primarul, apoi iar directorul. Sunt invitati sa intre in liceu, sa-si gaseasca clasele.
             "Clasa mea"...gandeste putin speriat. "Oare cum arata? N-am vazut niciodata o clasa de la Dinicu. Am auzit ca sunt mari si urate. Eh, o sa ma obisnuiesc...cat de rea poate sa fie?". Gandurile i se succed cu o viteza ametitoare in timp ce multimea il poarta spre usa mult prea stramta pentru fluxul de elevi care se indreapta spre ea ca un rau iesit din matca; se mira de ce n-au deschis ambele usi, dar mirarea i se dizolva imediat; intra pe usa. Scarile sunt late, interiorul liceului are un aspect oarecum sinistru, dar nu-i pasa. Euforia primei zile in clasa a noua a ajuns sa-l domine in timp ce multimea de elevi galagiosi il poarta in sus pe scari, spre clasa in care va invata in urmatorii 4 ani. Clasa a noua C.

Birthday. Happy

Azi e ultima zi in care mai am 18 ani. Maine, totul va fi altfel.

Fals. Totul va fi exact la fel. Tranzitia de la o varsta la alta nu se face subit,
intr-o zi, ci treptat, pe parcursul unei lungi perioade.

Cum am evoluat eu de la 18 la 19 ani? Anul trecut pe vremea asta asteptam majoratul cu
sufletul la gura, optimist si naiv. Asteptam o trecere pe cat de fabuloasa, pe atat de
fictiva, de la copilarie(adolescenta) la maturitate. Adevarul e, ca intr-un an am
evoluat mult. Sunt mai ancorat in realitate, mai serios, mai concentrat pe ceea ce vreau
cu adevarat si pe valorile in care cred cu adevarat, nu in cele care mi-au fost impuse
(si mie, si tuturor celorlalti). Majoritatea schimbarilor au fost benefice, astept in
continuare evolutia fireasca a lucrurilor, sper eu la fel de benefica.

Dorinte "de suflat in lumanare"...am cateva. Vreau sa devin mai responsabil, mai stapan
pe mine, mai vertical si mai implicat in problemele care ma inconjoara. Nu mai vreau sa
privesc, sa ma mir si sa trec mai departe ("asta e: asta ne e tara, astea ne sunt
mentalitatile, asta ne e firea, asta ne e poporul), ci sa incerc sa schimb ceva, atat
cat pot.

Vise si sperante. Ne hranim cu ele, suntem dezamagiti cand nu ni se implinesc si
extaziati cand le transformam in realitate. Apoi ne faurim altele.

Fiul risipitor

Vine primavara. Natura se trezeste la viata, zapada se topeste, gazele zboara, pasarelele canta, pomii inmuguresc si toate celelalte clisee care se zic primavara.
Iesind din letargie, m-am hotarat sa mai trec si eu pe aici din cand in cand, sa-mi mai descarc mintea suprasaturata si sa-mi mai deversez "stresul".
Ce sa mai zic? Bacu' si admiterea stau deasupra mea ca sabiile lui Procust, ca patul Ariandei, ca firul lui Damocle (gata cu permutarile, enough is enough), dar n-au un efect considerabil. Inca n-am intrat prea tare in priza; parca ceva e ciudat, nu simt nimic din agitatia pe care ar trebui sa o simt in apropierea "marii treceri"; eh, whatever, sa trecem peste asta.
A venit primavara, daca n-am spus mai devreme. Se simte. In aer, in apa, peste tot. Ceva nu mai e la fel. A disparut amorteala, nu se mai simte mirosul de platitudine in aer, ceva s-a schimbat in jurul meu. Sau poate in mine. Sau nu. Oricum, se simte.
Ce-am mai fact in ultima vreme? Nimic special...scoala, calculator, carti, iar scoala , filme. Multe filme. Si seriale. De fapt, pregatesc un post despre ce am vazut in ultimele luni (recomandari, critica etc).
Ei, deja ma intind cu vorba (de fapt cu scrisul, dar sa trecem peste detalii). Or sa mai tot apara posturi pe-aici, asa ca, daca mai exista vreun cititor care n-a dat bir cu fugitii, incepeti sa dati "refresh" mai des.
Punct si virgula

One foot in the grave, one foot in the shower

Da, stiu, n-am mai scris de mult si da, stiu, am zis ca ma tin de blog si ca postez mai des; evident, nu s-a intamplat asta, dar nu cred ca mira pe nimeni.
Sambata noapte a fost majoratul Ramonei, foarte reusit, food, drink, friends & good music. M-am dus cu o durere de masea si m-am intors cu o raceala de proportii epice. Drept rezultat, azi nu prea ma duc la scoala. Totusi, cand ma gandesc ca trebuie sa trec pe la vreo 2 doctori, din care unul e dentist, scoala nu mai suna asa de rau (intre 5-6 ore de plictiseala si 10-15 minute de groaza simtind cum imi sunt scrijeliti dintii, aleg plictiseala oricand).
Duminica mi-am exercitat dreptul democratic de a pune stampile pe chestii si a le introduce, apoi, in urne. N-o sa intru in discutii politice, sunt destui analisti pentru asta. N-o sa spun ca prezenta la vot foarte mica indica faptul ca pe romani ii cam doare in fund cine ii conduce/reprezinta, prin urmare tara se cam duce de rapa; n-o sa comentez referendumul inutil si populist al personajului cu chelie proeminenta si ranjet schizofrenic; o sa ma privesc, resemnat, rezultatele votului si o sa observ, inca o data, ca sunt niste rezultate extrem de previzibile din partea unei mase amorfe de oameni prost informati, influentabili si extrem de previzibili pe care mai-marii nostri ii numesc popor.
Poporul a vorbit. Poporul si-a ales singur tartorii si metodele de tortura. Acum, poporul sa-si duca povara.
Toti avem poverile noastre de purtat.

Deus impeditio esuritori nullus

Azi am primit pe messenger un mass referitor la o romanca ce fusese scuipata in plina strada undeva in Italia. Mass-ul mai continea niste injuraturi gratuite la adresa italienilor si un indemn spre a nu mai cumpara produse "made in Italy".
Acum, situatia din Italia e de inteles din punctul de vedere al italienilor. Nu incurajez xenofobia, dar cum credeti ca ne-am simti noi ca romani daca am experimenta un aflux urias de imigranti din, sa zicem, Burkina Faso? Presupunand ca ar exista o parte din burkinambezi care sa isi castige traiul in mod legal, insa majoritatea lor ar fi pusi pe munca la negru, cersit si furturi, nu cred ca noi am avea o parere foarte buna despre saracii africani. Nu e corect, nu e frumos, dar n-a zis nimeni ca viata e dreapta.
Indraznesc sa spun ca "ne-am cam facut-o cu mana noastra". Romanii, ca popor, nu sunt dintre natiile cele mai nobile si avansate din punct de vedere al mentalitatii. Suntem lenesi, profitori, avari, ofticosi si incredibil de smecheri(nu in sensul bun, evident). Exista si romani admirabili, exemple de onoare si verticalitate, insa acestia au de dus lupta sisifica impotriva mostenirii aspectelor balcanice ale natiunii romane.
Suntem, ca popor, pe veci condamnati sa ne ispasim pedeapsa pe care ne-a impus-o soarta. Pe veci ostracizati la portile Orientului, europeni doar cu numele, dintotdeauna cu capul plecat, adunand firimituri de la "masa bogatilor", bantuim prin Europa de-a busilea si sarutam picioarele stapanilor care, zambind pe sub mustati, ne iau prea multe
 resurse si ne dau inapoi prea putine mijloace.
Putem sa trambitam sus si tare cat de nobili/mareti/grandiosi suntem ca popor, putem sa ridicam statuie tuturor personalitatilor noastre valoroase (care nu sunt decat niste exceptii
 confirmatoare de reguli), pana nu ne vom accepta conditia nu vom putea incerca sa o depasim,
 nu ne vom gasit identitatea.

P.S.: Titlul postului e un vechi proverb roman, care, tradus, ar suna cam asa:
"Nici un zeu nu poate opri un om flamand."

Critica distructiva si complexele

Spiritul critic a fost dintotdeauna o calitate a omului care a determinat progresul civilizatiei. Fara critica, nu poti sa stii ce nu e in regula, deci, nu poti sa stii ce trebuie ajustat/inbunatatit.
Critica constructiva, ignorand cacofonia, e un lucru util in majoritatea cazurilor; n-am nimic cu persoana care imi zice: "uite, aici gresesti" sau "asta n-ai facut bine pentru ca...", sau "ar trebui sa schimbi asta".

Insa, cum nu traim intr-o lume ideala, majoritatea oamenilor nu se comporta asa. Critica de dragul criticii e extrem de raspandita, iar reprezentantii ei, "carcotasii", sunt persoanele care critica orice, pe oricine, oricand, doar pentru a se pune pe sine in valoare sau pentru a-si ascunde propriile complexe.

Toti suntem complexati de cate ceva. Suntem constienti de un anumit defect al nostru si suntem atat de ingroziti ca si ceilalti ar putea afla, incat suntem dispusi sa facem orice (instinctiv ori constient) pentru a-l ascunde, mergand uneori pana la actiuni grotesti sau ridicole.

Revenind la carcotasi, acestia fac parte din categoria "complexatilor". Toti avem cate o doza de carcotas in noi, iar cel care neaga asta e ori inconstient ori ipocrit/narcisist. Atunci cand criticam pe cineva(si aici nu ma refer la critica constructiva, ci la "bataia de joc"/zeflemeaua), criticam exact defectul de care suntem complexati, de cele mai multe ori inconstient, incercand sa il ascundem la noi si sa il evidentiem la ceilalti.

Uneori, critica nici macar nu are un fundament real. Criticam o actiune a celuilalt, presupunand ca in spatele acelei actiuni se afla o motivatie, care de multe ori e falsa, dar noi am atribuit-o acelei persoane doar pentru ca aceea ar fi fost motivatia noastra daca am fi fost in acea situatie.

Sper ca am fost cat de cat coerent si relativ usor de urmarit/inteles in aberatia cugetarea mea.

Doar pentru ca noi avem anumite defecte, nu trebuie sa presupunem ca aceleasi defecte stau in spatele actiunilor tuturor celorlalti.

Coffee & the rain

Dimineata. Afara - zi mohorata, ploua marunt, monoton; inauntru - cald si bine, cafeaua fumegand pe birou.
Azi n-am scoala, asa ca pot sa-mi umplu ziua cu lucruri mult mai folositoare. O sa pun si ceva disertatii pe-aici pe blog, dar in mare parte o sa prestez munci intelectuale "pe diverse filiere" (mate, fizica) si o sa incerc un mini-proiect in C++ (n-am mai tastat o linie de cod de ceva timp).

Dezorganizare si rearanjament

Zilele astea mi-am revenit dintr-o perioada nefasta din punct de vedere al starii mele de spirit.

Incepusem sa "go soft", nu mai raspundeam pentru ceea ce gandeam/simteam, si, fara sa-mi dau seama, ma scaldam intr-o baltoaca de material lacrimogen si sirop ieftin; legat la ochi si refuzand sa ascult vocea ratiunii care urla din toti rarunchii sa "snap the hell out of it", am scris, si am scris din nou, pana mi-am dat seama (ajutat putin de cei din jurul meu, care urlau si ei din toti rarunchii) ca asta nu sunt eu, ceva nu e bine, ceva s-a schimbat si acel ceva trebuie schimbat la loc.

O sa-mi spuneti ca "si baietii plang cateodata". Posibil. Dar nu e un lucru pe care sa vrei sa-l impartasesti lumii. Ce sens are sa scrii pe blog chestii pe care doar tu le intelegi si pe care ceilalti or sa le inteleaga gresit? Tine-le pentru tine; lucru pe care n-am reusit sa-l fac; intr-un moment de slabiciune, am cedat, ceva acolo inauntru s-a rupt si am luat-o razna.

Well, here i am, the old me is back, ready for some old-fashion, classic blogging. Mai serios, mai acid, mai nepasator si mai putin "moale", ceea ce nu poate insemna decat "mai bun".

I have seen things you will never see

Pierzand timpul cu scrieri pseudo-filosofice si cvasi-artistice, n-am mai scris nimic despre viata mea, asa cum e ea, fara simboluri, metafore, intelesuri ascunse si sugestii codificate.
Viata mea e plina. Plina de tot felul de nimicuri care ajung sa-mi acapareze timpul.
Pregatirea pt. facultate a intrat in ritmul ei, pe fagasul firesc; mate, fizica, romana, mate, fizica puse intre paranteze si ciclate la infinit. Bine, nu chiar la infinit, inca vreo 3/4 de an. Printre picaturi, se mai iveste timp de-o muzica, de-o carte (colectia Cotidianul ma aprovizioneaza cu literatura bunicica la saptamana) de-un film(a se citi "episod din grey's anatomy, in fiecare vineri si ocazionalele dvd-ripuri descarcate absolut ilegal si fara remuscari").
Scoala ma irita. Nu conceptul de scoala, ci majoritatea creaturilor ce o populeaza. Cateaodata mi se pare ca singurul lor scop in viata e sa demonstreze cat de putin ii duce.
Toti sunt stresati, ca viata-i grea, ca lumea-i rea... Transparenta, ipocrizie, grandomanie si prostie la tot pasul. Eu le vad pe toate si, intr-un fel straniu, ma afecteaza. Citandu-l pe amicul meu Charlie, "Ieremia sa-i pieptene..."
Scad un "1" din AMR si incerc sa inchid ochii, sa nu mai vad tot ce e in jurul meu.

Sunt singur intre orbi

Rain & the city

Afara ploua. S-au dus zilele calduroase, soarele si-a luat concediu de odihna,
canicula e un concept abstract, iar vara se pare ca s-a cam plictisit asa ca a
chemat o prietena in vizita.

Afara e toamna. O zi perfecta de toamna. Umezeala se simte in aer, o umezeala rece,
insotita de mirosul de roua care parca a invadat orasul. Un preview al lui octombrie
e exact ceea ce imi trebuia.

Nu e adevarat ca te simti trist cand ploua. Eu nu sunt trist deloc. Nici macar
melancolic. Mirosul cafelei de acum 10 minute inca imi mai incanta narile, domnul
Earl Grey care fumega in cana de pe birou ma imbie la un dulce abandon al
simturilor, cartea deschisa de pe pat, muzica in surdina, aerul rece pe care il
inspir prin fereastra deschisa larg...

fericirea in lucrurile marunte

Homecoming

In sfarsit am ajuns acasa. De unde? Din tara ceasurilor si a ciocolatei, din tara muntilor si lacurilor, din paradisul bancar al lumii si tinutul neutralitatii extreme. Elvetia.

N-am apucat sa vad prea mult din ea, calatoria a constat in: 3 zile pe drum pana acolo, 2 zile acolo si alte 3 zile de drum de acolo pana acasa. Prea multe n-ar fi de povestit aici, nu pentru ca n-as avea ce sa spun, ci pentru ca n-am nici timp, nici chef sa scriu kilometri de text fara folos. Pe scurt, m-am minunat incontinuu. De cat de frumos e la ei (nu ca ar fi cu mult mai frumos decat la noi, doar ca ei stiu sa-si puna in valoare frumusetile), de locuri, de oameni, de civilizatia care e cu secole inaintea noastra... Daca o sa vrea cineva sa-i povestesc, you know where to find me. O sa pun niste poze ceva mai tarziu, intr-o zi cu soare.

Anyway, acum am ajuns acasa, sunt pregatit sa-mi incep vara. Am gasit, la intoarcere, calculatorul reparat pe birou, un permis care ma asteapta sa-l folosesc, prieteni cu care abia astept sa ma distrez si o vara intreaga care ma asteapta sa o savurez.

I'm back in business!

Life unplugged

N-am mai scris pe-aici de vreo doua saptamani cred...nu pentru ca n-as fi avut inspiratie sau chef sau cine stie ce gargauni prin cap, ci pur si simplu pentru ca n-am avut ocazia.In ultima vreme am facut o pauza, mai mult sau mai putin fortata de imprejurari, de la tot ce inseamna calculator, internet, jocuri etc etc. Motivul n-ar fi vreo rabufnire de luciditate, orgoliu sau simt critic, ci doar faptul ca, in prima faza, casa mea a fost un santier vreo cateva zile (cu macarale, excavatoare si tot tacamul), apoi, ca prin minune (de fapt cred ca, mai degraba, ironia sortii a lovit din nou) calculatorul meu a sucombat. Pur si simplu a lesinat, si-a pierdut cunostinta si a trebuit sa-l trimit la reanimare (a se citi "service").

Cum ar spune englezul din mine, "all the more reasons to shut down and unplug".Asa ca,exact asta am facut. "unplugged myself".

Viata fara calculator e chiar foarte placuta. Mai putin calculator inseamna: mai multe carti, mai multe filme, mai mult iesit in oras cu prietenii, mai mult din orice. Evident, exista si dezavantaje, mai ales pentru cineva implicat destul de adanc intr-o comunitate de jucatori de WoW (adica world of warcraft pt nubi), comunitate exclusiv online, unde am deasemeni cunostinte si prieteni. Dar ei pot sa astepte, oricat de prieteni ar fi, pana la urma tot sunt virtuali, majoritatea sunt oameni pe care nu-i voi vedea niciodata, cu care pot sa interactionez doar prin intermediul persoajelor noastre din joc. "Real life owns", ar zice din nou acelasi englez din mine.

Ce-am mai facut in ultima vreme?A fost o perioada destul de placuta: clasa a 11-a isi da duhul, agonizant de lent uneori. Orele nu mai sunt ore, sunt pretexte. Pretexte pentru profi sa vina la scoala si pretexte pentru noi sa mergem la o plimbare/un suc/un baschet/un biliard. Toata lumea asteapta sfarsitul ca pe a doua venire.

Altceva, ce am mai facut? Mi-am luat, in sfarsit, permisul. De fapt,am luat examenul, azi astept permisul. Am inceput sa ma bucur mai mult de viata. In fond, a venit vara, nu? Am iesit de la dezintoxicare. Acum sunt liber sa traiesc.Azi ma duc sa-mi repar bicicleta, apoi o sa ma plimb. Doar eu cu mine.


Do not disturb. I'm finding myself.

Searching for myself

Azi a fost o zi placuta. La scoala am cam frecat menta, dupa scoala am petrecut niste "quality
time" cu Ea si cateva colege (+B.), jucand mima (joc la care mi-am demonstrat skill-ul), pe scurt,
nice stuff.

Dupa ce am ajuns acasa, n-am apucat bine sa intru pe usa, ca am fost trasnit de o idee subita si
cel putin stranie, idee care nu mi-a mai dat pace pana cand n-am pus-o in aplicare.

Azi am vrut sa fac lucruri pe care nu le-am mai facut demult. Nu stiu de ce, probabil ca sa-mi
demonstrez mie insumi ca nu am uitat sa fiu...eu.

M-am plimbat de nebun prin locuri doar de mine stiute, locuri care au insemnat, la un moment dat, ceva si care imi trezesc amintiri/senzatii linistitoare si calmante. Am trecut pe la fosta mea
scoala generala, unde am depanat amintiri cu doamna diriginta si cu profu' de istorie. Am jucat un baschet scurt cu tinerele talente usor impresionabile de la scoala, dupa care mi-am continuat
plimabrea. Am batut orasul in lung si in lat, iar dupa vreo ora jumatate, cand chiar simteam ca
picioarele se revoltasera si nu mai vroiau sa asculte de mine, m-am indreptat spre casa. Pe drum
am trecut pe la o librarie si mi-am cumparat un stilou. Postul acesta l-am scris intai cu stiloul,
iar acum il transcriu incet, apasand tastele fin, ca pe clapele unui pian (mi-e dor sa cant la
pian). Scrisul cu stiloul ma face de fiecare data sa ma simt bine. Are ceva din eleganta, din
distinctia pe care oamenii au pierdut-o o data cu aparitia tastaturii.

Azi am cautat fericirea in lucrurile simple, si, pentru cateva clipe, am gasit-o. Totusi,
fericirea valoreaza putin daca nu e impartasita.De ce simt ca nu am gasit ceea ce cautam? De ce ma simt imcomplet, de parca ar lipsi bucati din mine? Am plecat sa ma caut pe mine...ce am gasit in schimb?

O zi mult prea lunga

N-am mai scris de mult ce se intampla pe piciorul de plai (mai bine zis negul din calcaiul
plaiului) unde imi duc zi de zi existenta, adica la scoala. Nu ca ar interesa pe cineva, dar macar
ma mai descarc si eu din cand in cand.

Azi - mare zi mare. Teza la mate. Mai mult de jumatate din mirificul nostru colectiv erau
extaziati - pur si simplu in transa (dupa 4 zile de invatat si repetat si lucrat intens, ii
inteleg).

"Stii cutare teorema? Eu habar n-am..." - si ce vrei sa-ti fac eu? Bravo tie...

"Oh shit, n-am lucrat nimic din capitolul asta" - E un capitol intreg dammit cum poti sa stai 4
zile si sa nu faci nimic din el?

"Vai fata, (exprimare care ma exaspereaza pana la punctul de fierbere interna) am stat tot
weekendul sa invat la mate si parca vad ca imi da tot 6 sau 7." - Pai DUH, daca stai si inveti
exercitiile din manual pe de rost si te rogi sa pici pe unul din ele, mi se pare logic.

"Mi-e asa de frica...Si mi-e frica tocmai pentru ca sunt atat de bine pregatit(a)." - Ah come on,
cand am auzit-o pe asta mi-a venit sa-mi iau campii si sa ma duc cu ei departe, departe...

Pe scurt, in pauze clasa era impanzita de un miros pregnant de ipocrizie pura(sau diluata un pic),
"tocilarism" de rang inalt, vaiete mai ceva ca in camera de gazare si o frenezie ametitoate a
invatatului pe ultima suta de metri, care imi provocau o ameteala criminala..mai ales ca eu vroiam doar sa dau teza si sa scap mai repede.

Intr-un tarziu, vine si momentul critic. Nu mai comentez intarzierea de un sfert de ora a
stimabilului nostru profesor, nu comentez nici subiectele abia lizibile, scrise intr-o pauza si
date maselor spre a le tortura incet si sigur ca o picatura chinezeasca, nici paranoia exacerbata
a stimabilului domn profesor, de fapt nu mai comentez nimic. Nici macar accesele de oftica ale
anumitor persoane, care pur si simplu nu puteau suporta gandul ca au umplut jumatate de caiet in 4 zile doar ca sa rezolve jumatate din problemele de la teza.

Tragand linia si adunand, ajung undeva pe minus cu starea de spirit dupa cele 7 ore de scoala, asa ca mai bine nu mai socotesc. Mai scadem o zi din AMR si visam la vacanta, la mare, la 3 luni fara profi, la...hehe, e incredibil cat de mult pot sa ma amagesc. Mai e o luna de tortura si nu pot
decat sa strang din dinti si sa merg mai departe. 

Un post lung...(part 3)

Am revenit pentru partea a treia a postului din seara aceasta.(geez, asta a sunat in stilul
"andreea esca")

Anii trec...anii repede trec...(continuarea o cam stie oricine)
Remember 9th grade?
Mai tineti minte cum era pe-atunci? Au trecut 2 ani si simt ca au trecut 20. Ce simpla si ce
frumoasa era viata de liceean, si viata in general, in clasa a 9-a...
Imi aduc aminte si acum impresiile din prima zi de scoala. Eram ca o oaie capiata prin clasa, m-am
asezat din prima in locul unde aveam sa stau un an intreg si simteam ca toata lumea e cu ochii pe
mine (probabil asa si era, eu fiind la fel de inalt stand jos ca majoritatea celorlalti stand in
picioare). Imi amintesc fiecare fata a fiecaruia din cei 29 de colegi de-ai mei in cel mai mic
detaliu.
Nici nu imi imaginam eu pe-atunci cat de frumos avea sa fie in clasa a 9-a. Eram mici si nebuni,
eram boboci, eram fascinati de viata la liceu...

Remember, micutule dadu, zilele cand eram colegi de banca? Remember ultima banca de pe randul de
la usa? Remember? Cat de mici si de nebuni eram...cantam in ore vama veche, ne bateam joc de
profi, radeam din orice, vorbeam excesiv de mult in engleza, idolatrizam aceeasi persoana de sex
feminin din clasa de la noi, eram pur si simplu niste tineri cu prea mult chef de viata si mult
prea multi hormoni misunand prin noi...

Remember joia, de la 6 la 8? Aveam logica si romana, ultimele 2 ore, si aproape in fiecare
saptamana ne strangeam toti baietii acasa la unul din noi, jucam whist, radeam, vorbeam, glumeam,
pur si simplu ne bucuram de viata.

Remember terenul de baschet? Locul ideal de chiulit in timpul zilei, indiferent de vreme, de
materia de la care ciuleam, acolo eram. Sentimentul acela unic ca jucam baschet pe terenul de la
dinicu, ca eram acolo, livin' the dream...inegalabil. Jucam cu o pasiune pe care n-am mai
regasit-o de atunci si pe care, probabil, n-o voi mai regasi.

Si acum...Acum ce a mai ramas?
Aproape nimic. Gasca de prieteni e o gloata razvratita si complet dezorganizata. Care mai de care
si-au gasit "componentele conexe" si au uitat complet de graful cel vechi. Grupul nu mai e
grup...Y se crede prea bun pentru muritorii de rand, X si Y nu se pot suporta, Z s-a schimbat prea
mult(a fost Q-izat), U e ocupat cu conducerea unui concern multinational, V cine stie ce mai face
etc etc...(X, Y, Z, V, U si Q sunt personaje fictive).

Remember, little dadu, the days of glory? Au trecut de mult...Clasa s-a schimbat(la propriu),
ultima banca din randul de la usa e cine-stie-pe-unde, si nu mai canta nimeni in ea...Acum
idolatrizam fiecare pe altcineva, si suntem(sau traim cu iluzia/impresia ce suntem) idolatrizati
la randul nostru, n-am mai ascultat vama veche de mult, n-am mai cantat de si mai mult...

Aceasta ultima parte din cel mai lung post pe care l-am scris vreodata intr-un interval de 3 ore
este dedicata clasei a 9-a si tuturor persoanelor/lucrurilor care au facut-o sa fie atat de
frumoasa: Colegilor, gastii de prieteni, oriunde ati fi acum, profilor de care faceam misto,
trupelor vama veche, r.e.m., blink, good charlotte si greenday pe care le cantam ca nebunii,
exasperand pe cele 2 colege din banca din fata, terenului de baschet, pachetului de carti si, nu
in ultimul rand, ultimei banci din randul de la usa. You will be forever remembered.
Punct.

Visul unei nopti de primavara

Iata ca a trecut si majoratul meu. Contrar asteptarilor(care erau bine intemeiate), m-am distrat destul de bine(cel putin asa imi amintesc). N-o sa fac precum colegul si partenerul meu de majorat radoo, n-o sa dau detalii tehnice, ci o sa povestesc totul din punctul meu de vedere.
In primul rand, trebuie precizat faptul ca punctul meu de vedere era cam volatil. De fapt, mie mi se pareau mai mult puncte colorate de vedere care se miscau in cerc...
Descrierea detaliata a faptelor o aveti pe blogul lui radoo(nu pun linkuri ca mi-e lene, uitati-va la blogroll daca vreti sa vedeti altceva in afara de blogul meu). Asa ca eu o sa prezint doar niste "highlights":
-pana pe la 10 a fost normal...am mancat, am vorbit, mai un fotbal, mai un banc, o atentie, o maslina etc.
-pe la 10 a inceput "distractia"...dans, muzica etc etc...
-"delectarile bahice" (de la bacchus, nu de la bahmuteanu, informati-va pe wikipedia) au inceput tot pe la 10...
-"beatitudinea" a continuat pana dupa 12...imi amintesc ca eram cuprins de o stare euforica("lume, cat te iubesc!/sufletul mi-e bomba, explodez!" sau ceva de genu'):
-pe la 12 am fost aruncat de 18 ori spre luna, apoi stropit cam peste tot cu sampanie;
-dupa 12 petrecerea a continuat neintrerupta pana pe la 2-3, dans frenetic pe diverse genuri muzicale(de la trance pana pe la rock), apoi jumate de ora de "polemici politice cu godies si dadu" pe tema "basescu vs geoana", apoi...de aici nu prea imi mai amintesc bine, cred ca am adormit pe la 4;
-un actor principal a fost "mr. grant si licoarea lui magica", care a fost, pe rand, aclamat si declamat ovationat si ostracizat, idolatrizat si condamnat, cel mai important lucru e ca a fost consumat si ne-a facut pe toti sa ne simtim bine (adica pe mine, pe godies si pe caporalu');
Rezultatele petrecerii: mahmureala, dor, un sentiment frumos de "eh, that was nice", fericire, oboseala etc etc.
All in all, a fost o petrecere reusita(zic eu). GG tuturor, onoarea e de partea mea avand ca invitati pe majoritatea persoanelor cu care as petrece oricand(plus alte cateva, absente din motive regretabile).
Cea mai tare amintire: noi toti, sarind in cerc si cantand "am doar 18 ani...".

Home is where the heart is(part 2)

Orasul meu e..mic. Mic si gol. Gol pe dinauntru, caci, la prima vedere, forfota de dimineata imi aduce aminte de metropolele aglomerate "de la ei" (nu Londra sau NY, ci mai degraba Calcutta sau Kuala Lumpur). Singura diferenta intre noi si orasele mai sus mentionate e ca "ei" mai au si alte zone in afara de mahalalele de la periferie.
Orasul meu e aproape la munte. De fapt, e "aproape" multe lucruri: aproape municipiu, aproape placut, aproape linistit, aproape viu. Orasul in sine n-ar fi atat de anost daca ar fi lipsit de cladiri. Mediul natural e perfect: dealuri paduri, muntele aproape, veri frumoase, ierni blande etc. Orasul nostru e un amalgam de nou si vechi, o corcitura intre "oras istoric, cultural" si cartierul Ferentari.
Orasul ca orasul, el ar mai putea fi tolerat daca ar fi gol. CAci oamenii care-l populeaza sunt adevarata problema. Se autointituleaza "musceleni"(cica se oftica daca-i faci munteni). Sunt rai, invidiosi, individualisti, se cred buricul pamantului, sunt in mare parte inculti(jumatate din populatia orasului a fost adusa cu forta de catre nea' Ceasca din comunele din jur ca sa lucreze la "uzina") si au mereu la ei o arma semiautomata, in caz ca se iveste capra vreunui vecin. Bineinteles, mai sunt si exceptii, dar in mare cam asta le e soiul.
Deci, ca sa recapitulam: oras mic, arata ca naiba, oameni nesuferiti => dorinta mea din ce in ce mai puternica de a pleca de aici fara sa mai privesc vreodata in urma(eliberare ce va veni o data cu admiterea la facultate).
Motto: "Luati-va orasul si faceti bors cu el, pe mine ma doare exact in locul unde nu straluceste niciodata soarele..."
Apropo, in ultima jumatate de ora am aberat(mai bine zis am irosit cuvinte si timp) despre locul pe care il numesc "acasa". Imagine my life...