O fractiune de secunda. Un moment. O halucinatie. Sau a fost aievea? O singura privire a fost de ajuns pentru ca rani pe care le credeam demult inchise sa mai sangereze o data. O privire in care am putut citi totul: trecut, prezent, chiar si viitor. o privire prin prisma careia tot ce a fost capata o noua culoare, un nou inteles, pe care nu l-am putut vedea din cauza mandriei, sau a fericirii, sau a durerii.
Fericirea, sau mai degraba iluzia ei, ramane o amintire placuta (in pofida multimii de dezamagiri si tristeti care o precedau si care au urmat-o) pana in momentul in care ni se infatiseaza adevarul, ca o revelatie, ca o cortina insangerata cazand peste scena trcutului, dezvaluind o alta varianta a intamplarilor, dand intelesuri noi rolurilor atat de abil jucate pentru a ascunde manipularile meschine din spatele clipelor de fericire.
Momentul deziluziei, revelator si dureros in acelasi timp, e in acelasi timp momentul eliberarii. Ranile vechi mai sangereaza o data, fulgerator de repede, si apoi se inchid, lasand in urma lor o liniste dezarmanta si un gand ce se repeta psihedelic: "Cum am putut sa cred ca...".
...am fost primul
...am fost ultimul
...am fost singurul
...am fost special
...a fost altfel
...n-o sa se termine
...o sa detin controlul
...n-o sa regret nimic
...n-o sa ma las pacalit
...n-o sa ma schimbe
...nu ma va uita
In orice varianta ar veni, acel ultim gand sigileaza totul, inchide rana.Fiecare sfarsit deschide posibilitati catre noi inceputuri. Mergem mai departe, cu lectia invatata si cu iluzia ca data viitoare nu va mai fi la fel. Si la fel e intotdeauna.
Ce ironic...Singurul lucru la care pot sa ma gandesc acum e acel cliseu prezent in toate filmele/serialele cu medici..."Time of death: 21:10".
No comments:
Post a Comment