Sic transit gloria mundi...

Ziua de azi a fost o zi funesta. Zi de doliu, zi de chin, ziua in care am constientizat propria-mi
ratare, propria prabusire.

Unul din cele mai chinuitoare sentimente care m-a incercat vreodata e tocmai acesta, sentimentul "caderii libere", teribilul sentiment al inutilitatii oricarei actiuni. Simt ca, orice as face, am pornit pe un drum fara intoarcere, sunt intr-o masina fara frane, fara directie, iar eu trag nebun de volan fara nici un efect.

Cand a inceput totul? Cand am apucat-o pe aceasta panta fara scapare? Parca nu demult scriam,
aici, elogiul unei clipe de fericire, unei clipe perfecte. Parca nu demult respiram fericire prin
toti porii, simteam ca traiesc cu adevarat. Cat de departe par toate acum...amintirea e tot ce ma
mai tine pe franghia stramta a sanatatii mintale, inconjurat de haul negru al nebuniei, al
demoralizarii, al depresiei totale.

Parca nu demult ma simteam centrul universului, al unui univers mic, ce-i drept, dar mie imi
ajungea. Eram astrul in jurul caruia orbitau vise de fericire si speranta in lumina vesnica. Parca
nu demult...acum sunt doar o planeta uitata undeva pe o orbita indepartata, un pluto care, chiar
daca inca mai arde, e prea departe pentru a lumina si prea mic pentru a intretine gravitatia
viselor.

Am ars putin. A fost o scurta explozie de lumina si caldura, o supernova. un spectacol al
universului. Si o farsa a lui. Acum - tacere solida, vid rece si surd si praf de stele, speranta
care inca mai palpaie.

Aici e sufletul meu, asezat cu grija pe o tava de argint. Inca e viu, inca mai arde. Ti-l daruiesc
cu totul. Poti sa-l stingi, sa-l arunci, poti sa-l pastrezi sau sa-l calci in picioare, dar, te
rog, nu-l uita undeva, pe vreun raft in biblioteca sau in vreo cutie in debara. Nu e nimic mai
chinuitor decat sa fii o steluta care se stinge incet, agonizant, undeva pe o etajera.