Twilight dreaming

Seara de vis. Parfumul primaverii in aer, racoare, natura molesita, soare astenic, vant plictisit
si apatic. Se pare ca elementele si-au dat mana si au reusit sa creeze atmosfera perfecta pentru
daydreaming.

Trece trenul prin fata blocului. Sunetul sacadat, metalic imi umple urechile, se propaga prin
mine. Inchid ochii.

Gara din Eforie. Vara. Soare. Sunetul marii care ii frange valurile de stabilopozii lenesi. Sunt
pe faleza, respir marea prin toti porii, sunt singur cu pescarusii, cu tabla de sah in mana si cu
lumea la picioare.

Deschid ochii. Sunt tot aici, in acelasi balcon al aceluiasi bloc. Privesc in zare, spre brazii
care se leagana molatic. Inchid din nou ochii.

Parcul de la Govora. Plimbari lungi pe aleile cu castani, printre veverite, ciocanitori, batranei
simpatici care se tin de mana, alti batranei simpatici care joaca table, tineri cu prea multa
energie care alearga haotic. Doar eu nu pot sa alerg, nu pot sa sar, nu pot sa respir. Pentru o
clipa mi se perinda prin minte amintirile noptilor de cosmar de la sanatoriu, amintirile clipelor
sufocante care pareau ca nu se mai termina, amintirile luptei cu demonii ce-mi posedau plamanii si bronhiile. Cosmarul trece repede, ca o adiere, lasand totusi un gust amar peste mirosul de castani infloriti.

Privesc pe strada mea. Nici o suflare, nimeni nu indrazneste sa tulbure linistea de vis. Doar o
tanara plimbandu-se la brat cu mama ei. Imbracata impecabil, cu o tenta de aristocratie
interbelica, precum damele ce infrumusetau micul Paris in alte vremuri. O cunosc. Sta la scara de alaturi. O vad mereu plimbandu-se la bratul aceleiasi mame. Schiopateaza ingrozitor, probabil din cauza unei boli incurabile ce-i macina trupul. Fiecare pas ii cutramura intreaga fiinta, cu fiecare miscare pare ca invinge o durere supraomeneasca. Totusi, de fiecare data cand o vad, un zambet angelic ii lumineaza chipul. Ce ascunde, oare, acel zambet? O lume plina de suferinta, de singuratate, de suspin amar. Fata asta nu va duce niciodata o viata normala, nu se va bucura, poate, niciodata de acele lucruri pe care noi, in inconstienta noastra ipocrita, le consideram banale.

Parasesc balconul, parasesc visul. Ma intorc la realitate cu gandul la fata de la scara de
alaturi, care traieste, poate, o drama mult mai puternica decat ale mele. Pot sa compar eu
grijile, durerile, framantarile mele puerile cu o asemenea suferinta nemiloasa?

"Nu stim sa ne bucuram de viata." Concluzionez, in gand, in timp ce ma intorc la viata mea mica,
la dramele mele atat de mici.