No alarms and no surprises

A venit vara.
Si, cu ea, o intreaga suita de senzatii, trairi, dorinte. Toate - combustibil pentru dorinta mea
din ce in ce mai mare de a evada. Nu mai vreau sa se repete la infinit aceleasi zile, aceleasi
clipe, aceleasi ore pierdute in aceleasi locuri. Vreau sa nu ma mai simt un disc stricat, care
repeta la infinit, psihedelic si agonizant, aceeasi piesa.
M-am saturat de scoala, de aceiasi profesori, de aceiasi colegi, de aceleasi ore piedute, fie in
clasa, fie la biliard, baschet dau cine stie ce alte locuri stiute deja ca in palma.
M-am saturat de aceeasi plictiseala de acasa, de aceeasi lipsa de chef pentru orice, de aceleasi
amintiri care dor si pe care mintea mea le proiecteaza la infinit, de aceleasi ganduri si idei
care mi se perinda prin capul din ce in ce mai gol, din ce in ce mai insipid.
Vreau sa stau intins intr-un hamac, undeva intr-o poienita sau pe malul marii, sa sorb incet
dintr-un pahar interminabil de ceai rece, sa ascult vantul care adie printre crengi sau briza
sufland molcom.
Sau, dimpotriva, sa cutreier singur, de nebun, o metropola. Sa descopar strazi, parcuri, cladiri,
sa ma plimb cu o insatietate de psihopat cu metroul, sau cu tramvaiul, sa privesc viata cum trece
pe langa mine fara sa-mi pese, sa simt ca sunt lasat in pace de insusi firul existentei globale,
sa ma simt mic si insignifiant si singur. Mai ales singur.

Fara drame mici, fara sa trebuiasca sa suport in fiecare zi nubismul celor din jur, fara sa-mi
pese ce spun ceialti, fara constrangeri, fara griji, fara limitele lor stupide.

Vreau o zi doar cu mine.