Just a thought

Daca sunt gol pe dinauntru, ar trebui sa plutesc, nu?
Atunci de ce ma scufund?
Inseamna ca golul e mai greu ca plinul.
Sau poate golul nu e de fapt gol, ci o multitudine de nimicuri insignifiante si grele, care apasa din ce in ce mai mult?
Atunci plinul e, de fapt, absenta golului, adica vidul absolut, eliberator.
Un balon la o mie de metri sub apa. Ironia seaca a vietii. Si golul care nu se mai umple.

No alarms and no surprises

A venit vara.
Si, cu ea, o intreaga suita de senzatii, trairi, dorinte. Toate - combustibil pentru dorinta mea
din ce in ce mai mare de a evada. Nu mai vreau sa se repete la infinit aceleasi zile, aceleasi
clipe, aceleasi ore pierdute in aceleasi locuri. Vreau sa nu ma mai simt un disc stricat, care
repeta la infinit, psihedelic si agonizant, aceeasi piesa.
M-am saturat de scoala, de aceiasi profesori, de aceiasi colegi, de aceleasi ore piedute, fie in
clasa, fie la biliard, baschet dau cine stie ce alte locuri stiute deja ca in palma.
M-am saturat de aceeasi plictiseala de acasa, de aceeasi lipsa de chef pentru orice, de aceleasi
amintiri care dor si pe care mintea mea le proiecteaza la infinit, de aceleasi ganduri si idei
care mi se perinda prin capul din ce in ce mai gol, din ce in ce mai insipid.
Vreau sa stau intins intr-un hamac, undeva intr-o poienita sau pe malul marii, sa sorb incet
dintr-un pahar interminabil de ceai rece, sa ascult vantul care adie printre crengi sau briza
sufland molcom.
Sau, dimpotriva, sa cutreier singur, de nebun, o metropola. Sa descopar strazi, parcuri, cladiri,
sa ma plimb cu o insatietate de psihopat cu metroul, sau cu tramvaiul, sa privesc viata cum trece
pe langa mine fara sa-mi pese, sa simt ca sunt lasat in pace de insusi firul existentei globale,
sa ma simt mic si insignifiant si singur. Mai ales singur.

Fara drame mici, fara sa trebuiasca sa suport in fiecare zi nubismul celor din jur, fara sa-mi
pese ce spun ceialti, fara constrangeri, fara griji, fara limitele lor stupide.

Vreau o zi doar cu mine.

One day...i am gonna grow wings...

Intr-o zi o sa invat sa zbor. De fapt, o sa reinvat. Pentru ca odata, demult, stiam...

Intr-o zi o sa imi scot aripile vechi, prafuite, aripile pe care ei le-au rupt pentru ca ei nu
stiau sa le foloseasca pe ale lor.

O sa ma imi iau zborul usor, lin, in racoarea diminetii, si o sa strabat tot orasul in lung si-n
lat, o sa le arat ca nu ma pot tine la pamant, ca, oricat ar incerca sa ma doboare, eu am sa ma
ridic mai sus, tot mai sus...

Intr-o zi o sa zbor de-aici, o sa ma intalnesc, pe un nor, cu toti ceilalti oameni care stiu sa
zboare, si o sa fim fericiti, si n-o sa ma mai simt singur, si o sa fiu departe de orasul mic, cu
oameni condamnati sa ramana toata viata la sol, fara sa stie ca de acolo, de sus, toti se vad la
fel. La fel de mici, punctulete negre inghesuite pe pamant ca semintele de mac pe un aluat.

Pana atunci, raman captiv intre ei. Ei sunt multumiti, crezand ca au reusit sa ma tintuiasca la
pamant. Eu, insa, vanzandu-le figurile ipocrite si sufletele goale, zambesc, cu gandul la aripile
din buzunarul meu si la norul care ma asteapta acolo sus.

Ei ma vor uita, eu nu voi mai vrea sa stiu nimic de ei.

Intr-o zi am sa zbor.

Supradoza

I'm a junkie. An addict.

A inceput ciudat, cu o supradoza. Simteam drogul in vene, imi rascolea fiecare celula in parte.
Era ceva ce nu mai simtisem de mult, acea euforie dureroasa; demonica si paradisiaca in acelasi
timp. Dupa prima doza nu m-am mai putut abtine. Vroiam in permanenta sa regasesc acea senzatie unica si perfecta. Am devenit dependent. Constientizam asta doar atunci cand ma privam perioade mai lungi de cateva ore de drogul care, in scurt timp, devenise indispensabil. Nu mai vroiam sa simt altceva, nu mai vroiam sa traiesc altceva, drogul era tot ce vroiam, n-aveam nevoie de nimic altceva in afara de senzatia supranaturala a drogului inundandu-mi venele, cufundandu-ma intr-o lume de vis, o lume a mea, departe de toate rahaturile vietii. Totusi, aveam nevoie mereu de mai mult. Dozele normale nu ma mai satisfaceau. Simteam ca sunt dependent cu adevarat, incurabil, irecuperabil. Si eram fericit.

Pana cand, intr-o zi, drogul s-a terminat. Pur si simplu nu mai era, nu mai puteam sa mi-l procur. Am fost fortat sa ma las. Am intrat la dezintoxicare, unde inca ma mai zbat intre agonie si liniste, intre sevraj si seninatate. Ce faci cand singura ta sursa de fericire, singurul lucru
care te mai tinea pe drumul stramt al sanatatii mintale, dispare? Evident, o iei de la capat. Cu
greu, cu zbateri si sfortari supraomenesti, dar fara drog. Poate e mai bine asa. E cert, acum sunt
mai sanatos, sunt din nou pe drumul cel bun, incerc sa scap de dependenta. Dar, in acelasi timp,
am pierdut unicul lucru care putea sa ma scoata din banalitate, din mediocritatea existentei
zilnice, care ma transporta intr-un loc mai bun, unde eram oricine vroiam sa fiu.
Merg mai departe, cu speranta si fara regrete, doar cu un gust amar si, din cand in cand, cu o
scurta amintire a zilelor cand eram dependent. Astept sa se termine perioada de dezintoxicare,
astept sa revin la normal.

Ca sa o pot lua de la capat.



Disclaimer: Acest post nu trebuie, in nici un caz, luat ad literam.

Twilight dreaming

Seara de vis. Parfumul primaverii in aer, racoare, natura molesita, soare astenic, vant plictisit
si apatic. Se pare ca elementele si-au dat mana si au reusit sa creeze atmosfera perfecta pentru
daydreaming.

Trece trenul prin fata blocului. Sunetul sacadat, metalic imi umple urechile, se propaga prin
mine. Inchid ochii.

Gara din Eforie. Vara. Soare. Sunetul marii care ii frange valurile de stabilopozii lenesi. Sunt
pe faleza, respir marea prin toti porii, sunt singur cu pescarusii, cu tabla de sah in mana si cu
lumea la picioare.

Deschid ochii. Sunt tot aici, in acelasi balcon al aceluiasi bloc. Privesc in zare, spre brazii
care se leagana molatic. Inchid din nou ochii.

Parcul de la Govora. Plimbari lungi pe aleile cu castani, printre veverite, ciocanitori, batranei
simpatici care se tin de mana, alti batranei simpatici care joaca table, tineri cu prea multa
energie care alearga haotic. Doar eu nu pot sa alerg, nu pot sa sar, nu pot sa respir. Pentru o
clipa mi se perinda prin minte amintirile noptilor de cosmar de la sanatoriu, amintirile clipelor
sufocante care pareau ca nu se mai termina, amintirile luptei cu demonii ce-mi posedau plamanii si bronhiile. Cosmarul trece repede, ca o adiere, lasand totusi un gust amar peste mirosul de castani infloriti.

Privesc pe strada mea. Nici o suflare, nimeni nu indrazneste sa tulbure linistea de vis. Doar o
tanara plimbandu-se la brat cu mama ei. Imbracata impecabil, cu o tenta de aristocratie
interbelica, precum damele ce infrumusetau micul Paris in alte vremuri. O cunosc. Sta la scara de alaturi. O vad mereu plimbandu-se la bratul aceleiasi mame. Schiopateaza ingrozitor, probabil din cauza unei boli incurabile ce-i macina trupul. Fiecare pas ii cutramura intreaga fiinta, cu fiecare miscare pare ca invinge o durere supraomeneasca. Totusi, de fiecare data cand o vad, un zambet angelic ii lumineaza chipul. Ce ascunde, oare, acel zambet? O lume plina de suferinta, de singuratate, de suspin amar. Fata asta nu va duce niciodata o viata normala, nu se va bucura, poate, niciodata de acele lucruri pe care noi, in inconstienta noastra ipocrita, le consideram banale.

Parasesc balconul, parasesc visul. Ma intorc la realitate cu gandul la fata de la scara de
alaturi, care traieste, poate, o drama mult mai puternica decat ale mele. Pot sa compar eu
grijile, durerile, framantarile mele puerile cu o asemenea suferinta nemiloasa?

"Nu stim sa ne bucuram de viata." Concluzionez, in gand, in timp ce ma intorc la viata mea mica,
la dramele mele atat de mici.

Progresam si uitam sa fim fericiti

Ce s-a intamplat cu lumea asta? Ce s-a intamplat cu noi? Ne autointitulam "oameni moderni", ne
mandrim cu faptul ca traim in "secolul vitezei", ne minunam in fata tehnologiei, ne inchinam
zeilor "1" si "0".

Viata inseamna viteza. Timpul inseamna bani. Nu ne mai permitem sa stam o secunda in loc,
trebuie sa fim mereu in miscare, mereu activi, mereu pe fuga. Traim pe fuga, iubim pe fuga, mancam pe fuga, dormim pe fuga, ne bucuram pe fuga. Nu ma stim sa cautam micile fericiri, ci doar marile satisfactii. Alegem o slujba mai bine platita in locul unei slujbe care sa ne placa cu adevarat.

Nu mai cautam calitatea, ci doar cantitatea. Vrem mereu mai mult: mai multi bani, mai multe
lucruri, mai multi prieteni, mai multe iubite, mai mult trafic, mai multe commenturi, cat mai
multa lume intr-o lista amarata de mess, mai mult timp. Timp sa facem...ce? Sa acumulam mai mult, mereu mai mult. Am uitat sa vrem mai multa bucurie, prieteni mai sinceri, iubiri mai puternice, legaturi mai stranse, plimbari mai lungi, o cafea mai buna, un ceai sorbit indelung.

Noua religie e IT-ul, noul zeu e bitul. Nu mai citim o carte sau un ziar, citim bloguri. Nu mai
mergem la cinema, download-am filme si le vedem acasa. Nu mai scriem scrisori, trimitem
e-mail-uri. Ne credem superiori doar pentru ca ne trimitem unii altora niste caractere scrise in
graba la tastatura, acronime si emoticoane. Si ne laudam ca stim sa comunicam. Am uitat sa vorbim fata in fata, privindu-ne in ochi. Nu mai radem, zicem "lol". Nu mai stim sa comunicam
din priviri, cautam mereu, deznadajduiti, un calculator, ca sa putem tasta "8->" in loc sa cautam
dragostea in ochii ei/lui. Pardon, nici asta nu mai avem voie sa facem. Sentimentalismul costa. Te costa reputatie. Daca nu esti un "tough guy", daca indraznesti pentru o clipa sa lasi garda jos si sa arati putina umanitate, esti catalogat imediat ca emo/lame/gay/loser/geek.

Acestia suntem noi. Eu, tu, voi, ei. Omul modern. Mandru si arogant, autodesemnat buricul
planetei, am cazut prada, dupa 3 mii de ani de civilizatie, acelor instincte animalice care ne
controlau si in preistorie. Traim dictatura rece si insensibila a lui "mai mult", a lui "mai
repede". Ne rispim vietile traind dupa niste valori care se spulbera imediat ce intram la doi
metri sub pamant.

I pity us.

Sic transit gloria mundi...

Ziua de azi a fost o zi funesta. Zi de doliu, zi de chin, ziua in care am constientizat propria-mi
ratare, propria prabusire.

Unul din cele mai chinuitoare sentimente care m-a incercat vreodata e tocmai acesta, sentimentul "caderii libere", teribilul sentiment al inutilitatii oricarei actiuni. Simt ca, orice as face, am pornit pe un drum fara intoarcere, sunt intr-o masina fara frane, fara directie, iar eu trag nebun de volan fara nici un efect.

Cand a inceput totul? Cand am apucat-o pe aceasta panta fara scapare? Parca nu demult scriam,
aici, elogiul unei clipe de fericire, unei clipe perfecte. Parca nu demult respiram fericire prin
toti porii, simteam ca traiesc cu adevarat. Cat de departe par toate acum...amintirea e tot ce ma
mai tine pe franghia stramta a sanatatii mintale, inconjurat de haul negru al nebuniei, al
demoralizarii, al depresiei totale.

Parca nu demult ma simteam centrul universului, al unui univers mic, ce-i drept, dar mie imi
ajungea. Eram astrul in jurul caruia orbitau vise de fericire si speranta in lumina vesnica. Parca
nu demult...acum sunt doar o planeta uitata undeva pe o orbita indepartata, un pluto care, chiar
daca inca mai arde, e prea departe pentru a lumina si prea mic pentru a intretine gravitatia
viselor.

Am ars putin. A fost o scurta explozie de lumina si caldura, o supernova. un spectacol al
universului. Si o farsa a lui. Acum - tacere solida, vid rece si surd si praf de stele, speranta
care inca mai palpaie.

Aici e sufletul meu, asezat cu grija pe o tava de argint. Inca e viu, inca mai arde. Ti-l daruiesc
cu totul. Poti sa-l stingi, sa-l arunci, poti sa-l pastrezi sau sa-l calci in picioare, dar, te
rog, nu-l uita undeva, pe vreun raft in biblioteca sau in vreo cutie in debara. Nu e nimic mai
chinuitor decat sa fii o steluta care se stinge incet, agonizant, undeva pe o etajera.

Mini-depresie teleapatica

Din ciclul "cand n-ai ce face mai bagi o depresie de 5 minute", iata-ma din nou stand degeaba prin casa, mai privind pe geam, mai citind cate un paragraf din vreo carte, mai ascultand 10 secunde cate o melodie, incercand sa scap de apatia asta cronica. Incercari esuate lamentabil. Nu reusesc decat sa imi amplific starea de iritare si anxietate. Trag jaluzelele, inchid cartea si o arunc in biblioteca,
inchid winamp-ul cu o miscare furibunda din mouse si ma duc in bucatarie
sa-mi fac un ceai. Ceaiul a ajuns ultima solutie. Gasesc cutia 
salvatoare, dar, stupefactie: e goala.
Am ramas fara ceai. Ultima mea sansa de scapare s-a volatilizat. Ma simt ca si cum as fi fost tradat de un prieten vechi. Am ramas doar eu si cu mine, doi straini intr-o camera goala.
De ce am scris postul asta? Evident, nu pentru tine, cel/cea care il citesti acum, ci doar pentru "my selfish little self". Poate reusesc sa ma descarc, sa scap, sa evadez din mine. Posibil. Probabil ca nu. Cel putin am incercat. 

Sunt sigur ca peste vreo ora toata starea asta shitty va fi trecut, asa ca am pierdut 10minute din viata tastand degeaba, reusind doar sa imortalizez intr-un mod stangaci si neprofesionist o clipa de slabiciune psihica. Jenant si patetic.

Suntem un neam de eroi

Uita-te la noi...

Da, da, la noi, astia de-aici din inima Carpatilor. Noi, romanii. Fiii lu' Decebal si-ai lu' Traian(din start se vede ca suntem cam gay la origini), urmasii lui Stefan cel Mare, ai lui Mihai Viteazul, cei care am patimit atat de mult sub toate jugurile posibile (otoman, austro-ungar, fascist, comunist etc etc), dar totusi am rezistat cu stoicismul si eroismul pe care le avem in sange.
"Yeah, right...Are you shittin' me man?" (ar zice orice om cu capul cat de cat pozitionat pe umeri)

Suntem un neam de degeabisti. Frecatori de menta, asasini de capre de-ale vecinilor, oropsiti, batuti de soarta(a se citi "in cap").

Sa luam cateva exemple didactice (multumesc pe aceasta cale doamnei profesoare de romana pt. unele din ele):

1) Mitul nostru cel drag, de care suntem toti mandri: Miorita. Nu stau sa-l povestesc, presupun ca il cam stiti. Asadar, ciobanul nostru....ce face el cand afla ca ailalti doi vor sa-l omoare? Sta si se vaieta singurei lui tovarase de viata, confidentei (si, probabil, totodata amantei) sale, oita naravasa. Si atat. Sta si se vaieta, nu face nimic. Cred ca exemplul vorbeste de la sine.

2) Scrisoarea a 3-a a lu' taica Eminescu. Luata de multi ca o exemplificare excelenta a spiritului patriot si eroic al romanului(de fapt e mai mult o satira politica, dar hai, fie...), iata ce zice marele Mircea cel Batran, conducatorul neamului de eroi:
"De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris si pentru noi      -  ceva de genu' ce-o fi, o fi, doamne fereste sa ne miscam noi un pic vreun degetel
Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi."    -  adica, voi veniti cu armata sa ne cotropiti, noi stam si o luam pe coaja.

Si exemplele pot continua la
nesfarsit. Pentru ca asa e romanul. Stam si ne agatam de trecutul
 nostru maret, speram ca cele
cateva personalitati oarecum recunoscute la nivel mondial
(adica a mai auzit cineva de ele) ne vor
scoate din anonimat, cand, de fapt, in perceptia tuturor, noi suntem tot o tara ex-comunista de
undeva din europa pe care n-o baga nimeni in seama. Ne agatam de "eroii" nostri pentru ca noi
nu suntem in stare sa ne ridicam din anonimat ca popor.

Suntem o zona-tampon si asa am fost intotdeauna. Am fost pentru romani impotriva barbarilor, pentru europeni impotriva turcilor, mai tarziu pentru europeni impotriva rusilor, mereu folositi, niciodata recunoscuti ca europeni adevarati. De sute de ani stam si asteptam sa fim chemati la
"masa bogatilor", speram sa ni se dea fara sa ni se ceara, de 18 ani ne infundam tot mai mult in tranzitie fara sa se intrezareasca vreo "luminita la capatul tunelului".

Dam vina pe comunisti, pe tirani, pe asupritori, pe tradatori pentru starea jalnica in care ne aflam azi ca tara, ca popor, ca natiune. De fapt, nu sunt ei de vina. Noi suntem. Pentru ca mereu cautam scuze, vinovati, altii decat noi. Si pentru ca nu facem nimic. Ne luptam intre noi pentru un ciolan descarnat, slab, miniscul, cand am putea sa facem mult mai mult, sa fim mult mai mult si sa avem fiecare osul nostru dulce si zemos.

Romania de azi e produsul inevitabil al romanului.
I rest my case.

Fictiv, deci cu entuziasm

Incep acest post de la o intrebare adresata mie de catre colegul meu Charlie, candva prin clasa a
10-a:

"Daca tu o vezi pe M. la tabla acum, stii sigur ca ea exista?"

Raspunsul meu de atunci a venit extrem de repede si de sigur: "Nu. N-ai de unde sa stii."
Si azi imi pastrez parerea. N-am de unde sa stiu daca ceea ce vad, aud, simt in general e
adevarat. Suntem captivi intr-o lume a relativitatii, unde nimic nu e ceea ce pare, iar lucrurile
pe care noi le consideram reale, concrete, palpabile sunt, de fapt, supuse indoielii.
De cate ori nu se intampla sa te trezesti dintr-un vis cu o senzatie apasatoare, cu un regret
chinuitor, regretul de a fi lasat in urma o intreaga viata, o existenta alternativa? Evident, nu
merg pana la a considera senzatia respectiva intemeiata, pana la urma a fost doar un vis, dar
apropierea aceasta extrema a visului de realitate mi s-a parut intotdeauna infricosatoare. Daca un vis poate parea atat de real,atunci se cam duc pe apa sambetei toate certitudinile privind
concretitudinea existentei noastre. Sa nu ma luati cu argumente de genul: "Daca toata lumea e
convinsa ca traieste de-adevaratelea, atunci asa trebuie sa fie.", nu ma incalzesc cu nimic.

Si atunci, daca eu n-am de unde sa stiu daca traiesc fictiv sau nu, intrebarea fireasca ar fi:
"De ce sa-mi mai pese?" Daca nu am nici macar certitudinea ca eu sunt, atunci de ce as mai cerceta filozofii si stiinte si adevaruri universale, si, de fapt, de ce as mai trai in general? 2 motive
sunt suficiente:

1) Din spirit de turma.
2) Pentru ca sansa ca, de fapt, eu sa nu exist cu adevarat e foarte mica si nu merita riscul.

Stiu ca postul de mai sus e total aiurea si seamana periculos de mult cu ce zic tipii aia prin
Matrix, dar nu trebuie luat intr-un mod atat de radical. Dar, daca vreodata simti ca traiesti
intr-un vis urat din care nu poti sa te trezesti, fii fara grija, ai 2 optiuni valide: Astepti sa
te trezesti, pentru ca, chiar e un vis SAU te zbati sa iti imbunatatesti situatia. Cei mai multi
oameni aleg varianta a 2-a, iar cei care merg pe prima varianta sunt numiti lenesi, prosti,
degeabisti. Totusi, s-ar putea sa fie mult mai destepti/inspirati decat restul gloatei.

Just a thought...

Cine sunt si ce vreau

Daca tot nu stiu cine sunt(si sunt departe de a afla), m-am gandit sa insir aici, din lipsa de inspiratie/chef de a gasi un subiect mai bun, cateva lucruri pe care le vreau.
Vreau sa vina mai repede maine, pentru ca m-am saturat de azi.
Vreau sa se termine mai repede primavara asta, cu tot ce implica ea: astenia, starile mele fluctuante, depresiile de 5 minute, fericirile de o clipa care se termina mult prea repede si te fac mereu sa vrei mai mult.
Vreau sa scap de aritmiile astea ciudate si de presiunea arteriala fluctuanta. (Trebuie sa-mi fac niste analize la inima, cred ca e ceva in neregula acolo. Sau poate mondenismul meu voluntar s-a transformat in ceva patologic (vezi sfarsitul postului pentru explicatia ultimei propozitii, pe care sunt convins ca n-ai inteles-o(exceptie Godies) ).
Vreau sa nu mai fiu atat de slab. (si nu, nu ma refer la kilograme).
Vreau sa fie aici.
Vreau sa nu se termine niciodata(sinonim cu "vreau sa ma amagesc").
Vreau la mare.
Vreau sa ma duc la scoala si sa gasesc un crater in locul ei.
Vreau sa nu-mi mai doresc mereu "mai mult".
Vreau sa nu-mi mai pese atat.

Concluzie, si, in acelasi timp, explicatia promisa ceva mai sus:
"Toate iubirile pornesc ca un mondenism voluntar si devin ceva patologic." (Camil Petrescu a zis-o, eu o reproduc)

Searching for myself

Azi a fost o zi placuta. La scoala am cam frecat menta, dupa scoala am petrecut niste "quality
time" cu Ea si cateva colege (+B.), jucand mima (joc la care mi-am demonstrat skill-ul), pe scurt,
nice stuff.

Dupa ce am ajuns acasa, n-am apucat bine sa intru pe usa, ca am fost trasnit de o idee subita si
cel putin stranie, idee care nu mi-a mai dat pace pana cand n-am pus-o in aplicare.

Azi am vrut sa fac lucruri pe care nu le-am mai facut demult. Nu stiu de ce, probabil ca sa-mi
demonstrez mie insumi ca nu am uitat sa fiu...eu.

M-am plimbat de nebun prin locuri doar de mine stiute, locuri care au insemnat, la un moment dat, ceva si care imi trezesc amintiri/senzatii linistitoare si calmante. Am trecut pe la fosta mea
scoala generala, unde am depanat amintiri cu doamna diriginta si cu profu' de istorie. Am jucat un baschet scurt cu tinerele talente usor impresionabile de la scoala, dupa care mi-am continuat
plimabrea. Am batut orasul in lung si in lat, iar dupa vreo ora jumatate, cand chiar simteam ca
picioarele se revoltasera si nu mai vroiau sa asculte de mine, m-am indreptat spre casa. Pe drum
am trecut pe la o librarie si mi-am cumparat un stilou. Postul acesta l-am scris intai cu stiloul,
iar acum il transcriu incet, apasand tastele fin, ca pe clapele unui pian (mi-e dor sa cant la
pian). Scrisul cu stiloul ma face de fiecare data sa ma simt bine. Are ceva din eleganta, din
distinctia pe care oamenii au pierdut-o o data cu aparitia tastaturii.

Azi am cautat fericirea in lucrurile simple, si, pentru cateva clipe, am gasit-o. Totusi,
fericirea valoreaza putin daca nu e impartasita.De ce simt ca nu am gasit ceea ce cautam? De ce ma simt imcomplet, de parca ar lipsi bucati din mine? Am plecat sa ma caut pe mine...ce am gasit in schimb?

O zi mult prea lunga

N-am mai scris de mult ce se intampla pe piciorul de plai (mai bine zis negul din calcaiul
plaiului) unde imi duc zi de zi existenta, adica la scoala. Nu ca ar interesa pe cineva, dar macar
ma mai descarc si eu din cand in cand.

Azi - mare zi mare. Teza la mate. Mai mult de jumatate din mirificul nostru colectiv erau
extaziati - pur si simplu in transa (dupa 4 zile de invatat si repetat si lucrat intens, ii
inteleg).

"Stii cutare teorema? Eu habar n-am..." - si ce vrei sa-ti fac eu? Bravo tie...

"Oh shit, n-am lucrat nimic din capitolul asta" - E un capitol intreg dammit cum poti sa stai 4
zile si sa nu faci nimic din el?

"Vai fata, (exprimare care ma exaspereaza pana la punctul de fierbere interna) am stat tot
weekendul sa invat la mate si parca vad ca imi da tot 6 sau 7." - Pai DUH, daca stai si inveti
exercitiile din manual pe de rost si te rogi sa pici pe unul din ele, mi se pare logic.

"Mi-e asa de frica...Si mi-e frica tocmai pentru ca sunt atat de bine pregatit(a)." - Ah come on,
cand am auzit-o pe asta mi-a venit sa-mi iau campii si sa ma duc cu ei departe, departe...

Pe scurt, in pauze clasa era impanzita de un miros pregnant de ipocrizie pura(sau diluata un pic),
"tocilarism" de rang inalt, vaiete mai ceva ca in camera de gazare si o frenezie ametitoate a
invatatului pe ultima suta de metri, care imi provocau o ameteala criminala..mai ales ca eu vroiam doar sa dau teza si sa scap mai repede.

Intr-un tarziu, vine si momentul critic. Nu mai comentez intarzierea de un sfert de ora a
stimabilului nostru profesor, nu comentez nici subiectele abia lizibile, scrise intr-o pauza si
date maselor spre a le tortura incet si sigur ca o picatura chinezeasca, nici paranoia exacerbata
a stimabilului domn profesor, de fapt nu mai comentez nimic. Nici macar accesele de oftica ale
anumitor persoane, care pur si simplu nu puteau suporta gandul ca au umplut jumatate de caiet in 4 zile doar ca sa rezolve jumatate din problemele de la teza.

Tragand linia si adunand, ajung undeva pe minus cu starea de spirit dupa cele 7 ore de scoala, asa ca mai bine nu mai socotesc. Mai scadem o zi din AMR si visam la vacanta, la mare, la 3 luni fara profi, la...hehe, e incredibil cat de mult pot sa ma amagesc. Mai e o luna de tortura si nu pot
decat sa strang din dinti si sa merg mai departe. 

The "L" word

Dupa o discutie relativ aprinsa pe teme relativ delicate cu un prieten, m-am hotarat sa scriu aici
parerea mea.

Iubim. Sau ne amgaim cu iluzia ca iubim.
Ne indragostim de o persoana, ni se pare fata/baiatul perfect, nu mai vrem sa vedem/auzim/simtim
pe nimeni si nimic in afara de obiectul iubirii noastre. Vedem un apus si un rasarit impreuna. Ne
tinem de mana. Ne sarutam. Ne soptim cuvinte de dragoste. In clipele acelea(pe care noi le
consideram unice si, intr-nu fel, chiar sunt) suntem convinsi ca iubim, iar iluzia ca n-o sa se
termine niciodata pune stapanire pe noi.

Dar se termina. Intr-un fel sau altul, pana la urma se termina. Si suferim, si plangem, si iar
suferim, si ne incuiem in noi, si iar plangem(chiar daca numai in noi).

Si uitam. Din cand in cand, ne mai amintim cate un moment, cate o privire, cate o senzatie, dar
toate trec repede. Stim ca am iubit odata persoana respectiva, dar acum e doar o amintire.

Si ne indragostim din nou. Si vedem iar acelasi apus si acelasi rasarit, numai ca de data asta il
vedem cu altcineva. Insa nu conteaza. Ne cuprinde acelasi sentiment de afectiune pura, si aceeasi
iluzie ca nu se va termina niciodata, chiar daca suntem constienti ca se va termina.

Spunem "te iubesc" de atatea ori si atator persoane diferite pe parcursul vietii, incat la un
moment dat chiar ne intrebam daca mai simtim cu adevarat ceea ce spunem. Cuvintele devin o carpa
veche si murdara, pe care o mai terfelim inca un pic de fiecare data cand spunem, din nou,
altcuiva, "te iubesc". Si, cand se termina totul, o uitam undeva, intr-un colt al casei. Si o mai
terfelim inca o data, fara sa ne pese de nimic. Pentru ca "iubim". Si pentru ca uitam. Si poate ca
suntem constienti de ceea ce facem, ne uitam la saraca carpa, ne e mila de ea, dar numai pentru o clipa.

Cata ipocrizie se poate ascunde intr-un om? Cum poti sa spui cu nonsalanta "te iubesc" ca si cum
ar fi pentru prima oara? Cum poti sa simti pentru cineva exact ceea ce ai simtit, in urma cu
foarte putin timp, pentru alta persoana, si sa nu-ti pese catusi de putin?

Si totusi, iubim. Si totusi, uitam. Si iubim din nou. Pentru ca suntem slabi si ipocriti si
nepasatori si rai. Pentru ca suntem oameni.

                                                                    .....


Disclaimer: Cuvintele de mai sus sunt scrise dintr-un punct de vedere total detasat si fictiv, si
nu sunt legate voit de vreo experienta personala.