T.V. is going down..

Din ciclul "cum tampesti poporul cu televizorul", azi vreau sa vorbesc despre ce poti sa vezi la televizor, in conditii de siguranta pentru integritatea materiei cenusii din dotarea proprie.
Lista nu e foarte lunga. Filmele-multe si proaste. Aproape in fiecare seara, pe posturile autohtone, e cate un film de duzina cu Chuck Norris, Don Dragon sau cine stie ce alt mare macho. Putine sunt filmele bune, din cand in cand pe tvr mai e cate ceva nice. Solutia cea mai buna ramane good ol'HBO.
Seriale nu pea sunt. Proteveu' a incercat cate ceva, dar o dau prea mult spre telenovela. De acasa nu comentez...Pro cinema mai difuzeaza cate un serial nice (de exemplu E.R.).
Reclamele-din nou, multe si proaste. Din fericire, numarul de reclame bune sau bunicele e in crestere, semn ca industria de advertising din Romania nu sta deegeaba. (ca o paranteza, caut ca nebunul melodia din reclama de la clicknet...daca are cineva informatii contact me...)
In concluzie, parerea mea este ca singurele posturi care merita sunt : hbo, discovery/NG(in ultima vreme prefer NG), ocazional ceva muzica(VH1 rulz la capitolul asta), ocazional ceva sport(eurosport ftw) si, extrem de ocazional cate o emisiune, serial pe posturile noastre mioritice. Morala: tot mai bun e DVD-ul...

All that we see or seem

Asta e privelistea cu care ma "delectez" in fiecare dimineata si in compania careia petrec peste o treime din zi. A devenit destul de familiara pentru mine, dar nu ma plictisesc niciodata de ea. Pentru ca e strada mea.




Asta vad eu in partea opusa, pe balcon, in timp ce beau cafeaua(lucru pentru nu prea mai am timp, asa ca se intampla din ce in ce mai rar). Din cand in cand mai prind cate un rasarit senzational sau vreun efect de "vanilla sky", asa ca mai trag cate o ocheada in directia asta in fiecare dimineata.



 

The fight to stay awake

Azi a fost o zi stupida. O zi care ar fi meritat sa fie noapte, macar asa ar fi fost mai
productiva, pentru ca 12 ore de somn ar fi fost mult mai bune decat 12 ore de plictiseala totala.
A inceput bine...trezire de la 7, ceva mai buna decat trezirea obisnuita de la 6. Prima ora-sport.
Ceea ce inseamna de cele mai multe ori baschet. Care e un lucru bun. Mult mai bun decat
majoritatea orelor. Dupa sport, o materie mai obscura un pic, dar proful e nice. Se adreseaza
elevului cu "dumneavoastra", incepe sau termina orice propozitie cu "va rog frumos". Si da numai
10. Foarte aproape de proful ideal...but not quite there. oricum, de la mine, numai respect.
Dupa materia putin mai obscura, vine una importanta. 2 ore de ______ cu un prof caruia i se
potriveste expresia "sad proffesor". E obsedat de materia pe care o preda, pana la fanatism. Pacat
ca nu prea o preda. 2 ore in care cel mai atent elev e elevul de la tabla, care numara secundele
pana la sunetul eliberator al pauzei. Sincer, ca profesor, nu m-as suporta cand vad ca toata lumea
are altceva de facut, iar eu ma chinui la tabla cu o problema care nu intereseaza pe nimeni.
Trist.
Inca 2 ore de chin la o materie la fel de importanta (pentru mine cel putin, viitor automatist). 2
ore sterse. Fade. Complet inodore si insipide. Apoi libertate...drum spre casa, pranz, somn.
Trezire, teme, probleme, exercitii etc etc. Cina, film (sin city a mia oara, hbo rulz), post idiot
pe blog si, probabil, somnul datator de viata. Urmeaza inca o zi, inca o lupta pentru a ramane
treaz...

Not dead yet

Am fost intrebat daca am terminat cu blogul(am fost intrebat de catre cei 2 somalezi pe care ii tin in debara, obligandu-i sa-mi citeasca aberatiile, vor si ei sa plece acasa in Somalia). Nu, teleapatic nu a murit, ci doar se afla intro crunta pana de inspiratie. Zilele astea au trecut repede, fara a le simt, intr-o monotonie perfecta. Cand o sa gasesc un subiect cat de cat bun, sau pur si simplu cand o sa am ceva de spus, o sa spun. Pana atunci voi hiberna in continuare.

Cand eram mic...

Cand eram mic faceam multe lucruri pe care azi nu le mai fac, dar pe care as vrea sa le fac.
Cand eram mic ma plimabm cu bicicleta. Mult. Ma plimbam cate 3-4 ore ca nebunul prin oras, pe fiecare straduta uitata de lume, ma plimbam linistit, fara griji si, pur si simplu, priveam orasul. Era orasul in care crescusem si pe care l-am parasit acum 3 ani. Era un oras mediu ca marime, plin de praf, aglomerat, plin de blocuri vechi si murdare, dar mie mi se parea cel mai frumos oras din lume, pentru ca era al meu.
Cand eram mic jucam sah. Aveam o placere nebuna sa stau cate 3-4-5 ore la o partida in care calculam fiecare mutare posibila. Mai si greseam, mai si pierdeam, dar nimic nu se putea compara cu satisfactia victoriei dupa 5 ore de tensiune maxima.
Cand eram mic visam, cand eram mic radeam mult mai mult, cand eram mic credeam in Mos Craciun (am crezut pana pe la 9 ani).
De ce ne bucuram de viata mai putin atunci cand crestem?

Ipocrizie la max

M-am saturat de oameni ipocriti. Allow me to elaborate:

"Vai ce indignat(a) sunt de oamenii astia prosti care dau mass-uri idioate si nu ma lasa in pace sa frec menta toata ziua si sa-mi postez pozele noi pe hai faiv". Solutie simpla: IGNORE. se foloseste foarte usor, cauta in help-ul messengerului. Daca nu stii sa ajungi pana acolo iti sugerez cu cea mai mare caldura eutanasia.
[Ca o paranteza, nici eu nu suport oamenii de genul (mass)"3 poze noi pe hai faiv, click and comment plsplspls :*". Dar macar eu nu tin mortis ca lista mea de mess sa contina 200 de milioane de oameni, chiar ma simt bine cand stiu ca toate persoanele de la mine din lista carora le apar visible sunt persoane cu care as purta oricand o discutie.]

Alt exemplu didactic. imaginati urmatoarea scena. Colegul vostru intra in clasa, saluta pe toata lumea, absolut normal, apoi primeste ca prin minune un telefon. scoate telefonul nou, raspunde, se vede de la 2-3 poste ca mimeaza o conversatie cu un interlocutor imaginar, inchide si lasa telefonul pe banca, asteptand cu o nonsalanta care iti provoaca instantaneu instinctul de voma cu care te-a dotat natura(sau God, daca esti pe filiera asta). Scenariu extrem de frecvent.

Exemplul la fel de didactic numarul 3: Stai pe holul scolii cu colegii de vorba. din clasa vecina se aud sunete stridente. Te apropii cu o frica instinctiva. Bagi capul pe usa. Vezi stupefiat: o ceata de entitati cu creierele subnutrite stau roata in jurul unui telefon (dansand frenetic) din care bubuie acorduri mirifice de...ritmuri rromo-orientale (nu risc sa pronunt "the M word"). Stupefactie maxima. No comment.

Concluzie: copii, nu mai pompati steroizi in egoul vostru deja supradimensionat ca risca sa faca im(ex)plozie.

Nid for spid

Azi am condus. Da, fac scoala de soferi. Si da, imi place. E imposibil sa nu-ti placa sa conduci, mai ales cand esti baiat (incepem sa ne jucam cu masinute pe la 2-3 ani si nu ne oprim toata viata). Doar "feelingul" ala pe care il ai cand simti ca controlezi o chestie care e de 10 ori ai grea ca tine, care atince o viteza infinit mai mare decat aceea pe care ai atinge-o tu alergand, care are de 150 de ori mai multa putere ca tine... nu se compara cu nimic (bineinteles, in afara de pilotatul 
elicopterelor, avioanelor sau a navetei spatiale).
Totusi, exista un motiv pentru care iti trebuie 18 ani ca sa obtii carnetul, bucata aia amarata de hartie care iti da voie sa zburzi liber pe drumurile patriei (si ale patriilor altora). Am vazut mult prea multi pusti cu un "need" mult prea mare pentru "speed", care injura cu stupefactie cand isi cocoata masinile prin pomi. Nu, semnele alea cu limite de viteza nu exista doar ca sa treci tu 
prin ele, nu te poti folosi de ziduri ca sa franezi intr-o curba, pedala aia dintre acceleratie si ambreiaj nu e de decor si 
poate fi atinsa din cand in 
cand, iar batranicile care trec strada nu iti dau puncte atunci cand 
treci peste ele ca printre jaloane. 
(asta a fost un scurt gand pentru mult prea numerosii "mad macsi"
 de pe sosele.In 3 ore pe drum am intalnit mult prea multi.
Asa ca, nu uitati copii: purtati chestia aia lunga si neagra care seamana cu o
curea...cine stie, poate va intalniti cu vreun
"wannabe schumacher" pe carosabil. Peace!

Change

Am schimbat culorile blogului. O sa le schimb de multe ori in viitor, in functie de starea mea de spirit. Acum sunt in ton cu anotimpul, hope is in the air, spring, cald, racoare, pasarelele cantand etc etc...
Azi-zi obisnuita. De fapt, un pic mai buna decat o zi obisnuita. Parca a fost mai putin plcitisitoare ca de obicei. Printre orele la fel de "boring" si "dull" s-au strecurat niste discutii placute cu prietenii in "pauzele de cola", un chiul la o ora pe care o consider complet inutila, inlocuita cu o plimbare cu aceiasi prieteni prin oras, un sandvis excelent si...pura relaxare si "chilling out". E ciudat ca pierderea unei ore prin oras cu colegii e considerata mai utila decat o ora la scoala...dar asta tine de sistemul de invatamant din Romanica, si e arhicunoscut si arhidiscutat faptul ca degaja un miros indioelnic (sistemul, ce altceva?).

Good movie

Azi a fost o zi obisnuita. Destul de obisnuita incat sa nu imi ramana in memorie mai mult de cateva ore. E incredibil cat de multe zile din viata noastra trec in felul asta, fara sa ne amintim macar un lucru special in legatura cu ele. Asa e si normal, probabil, va dati seama cat de incarcata ar fi memoria noastra daca am reusi sa ne amintim cate ceva din fiecare zi? Orice amanunt, un sunet, o culoare, o imagine pe zi ne-ar incarca creierul pana la....supraincarcare :D.

Azi am vazut Babel. Un film bun. Chiar foarte bun. In mare, e vorba despre comunicare. Despre cum influenteaza diferentele culturale apropierea dintre oameni, cum oameni total diferiti ca origine, mod de viata si "cultural background" pot interactiona atat de firesc sau cum lipsa comunicarii sapa "gauri" greu de umplut intre oameni apropiait, despre imposibilitatea fizica de a comunica comparata cu "comoditatea" tacerii. Un film "nice", relaxant si placut. Il recomand oricui are chef de a-si petrece cu folos 2 ore si un pic din viata.

P.S. :Pentru "aprofundarea" subiectului, recomand Crash (dupa parerea mea, unul din cele mai bune filme din ultimii ani). Un film genial, aparent despre toleranta si intoleranta rasiala, e mult mai mult de atat. E un film despre oameni. Merita vazut.

Zi maronie

Nu stiu cum sa desriu ziua de zi pe scurt, asa ca voi pune aici o povestire amanuntita a celei mai
proaste zile de anul asta.

Incepuse bine. Sunt obisnuit cu trezirea la 6, asa ca n-am avut probleme. Azi a fost olimpiada de
informatica. Faza judeteana. Eveniment important, pentru ca trebuia sa fac ceva bun si sa ma
calific la nationala (asa cum am facut anul trecut). Dar n-a fost sa fie. Deci, dimineata:
trezire, mic dejun, cafea, plecat de acasa(mama urandu-mi bafta de vreo 20 de ori...). Ajuns la
liceu, locul de intalnire pentru toti tinerii aspiranti la glorie printre biti si bytes, asteptam
vreo 30min microbuzul care trebuia sa ne duca la locul fatidic al olimpiadei. Locul fatidic e in
P..., resedinta judetului meu. Dupa vreo ora de mers in hopuri si ritmuri salbatice de manele(zic
mersi ca am fost inspirat si am prins loc pe scaun) ajungem. Coboram, intampinati de profa de
info, cu un zambet sinistru pe fata in care se oglindeau toate sperantele ei la calificarea mea.
Intram in laboratoare, stau degeaba inca vreo jumate de ora(cine lucreaza la calculatorul ala in
timpul scolii are niste timpi excelenti de batut la minesweeper:D ), dupa care vin, in sfarsit,
subiectele. 2 pagini. Citesc prima problema, injur in gand. Naspa. O citesc pe a doua, injur in
gand in repetate randuri. Ma chinui sa descifrez ce trebuie sa fac de fapt la problema a doua timp
de inca vreo 20 de minute, dupa care o las balta. "las' ca am timp mai incolo, hai sa incerc ceva
la prima, poate merge." Umplu doua ciorne, dupa care ma uit la ceas. "SHIT!!" a trcut o ora si eu
nu am nimic concret nici pe foaie, iar la calculator aparuse screensaverul. Intru in criza. Timp
de cateva minute lungi incerc sa ma calmez, sa "clear my head", sa-mi concentrez materia cenusie
intr-un punct, fara folos. In restul timpului am incercat sa pun in aplicare niste idei care stiam
ca sunt sortite esecului crunt. Dar totusi am incercat, pt ca nu puteam sa plec din sala dupa 2
ore. La iesire, vorbesc putin cu un coleg, aflu cu stupoare ca el se asteapta la 10 puncte(din
200) si incep sa sper. Asta a fost lucrul care mi-a pus capac. Speranta ca, poate, printr-un
miracol, o sa iau si eu niste puncte. "poate n-a facut nimeni nimic...".

Ne intalnim cu totii, mergem la McDonalds. Mancam in tihna si ne intoarcem. Inca o ora de
asteptat(asteptam sa intram la evaluarea programelor, cica ne dau rezultatele pe loc). Intru
printre primii (halucinatie: pe usa scria mare versul apoteotic al lui Dante: "Lasciati ogni
sperantza..."), ma indrept spre calculator. Urmatoarele 2-3 minute nu mi le mai amintesc, cred ca
au fost refulate de catre creierul meu...tot ce stiu e ca ieseam din sala intrebat de toti "Cat?
CAT?" si eu raspund sec: "0".

De aici incolo totul a mers drept in jos...intr-o prapastie care parea ca nu se mai termina.
Plecam, pe drum sunt sunat de cativa colegi, le zic rezultatul, se aud rasete malefice de invidie
si ciuda. Inchid. Pornim. Pe drum, manele, si mai multe manele, date din ce in ce mai tare. Ma
suna parintii, le zic ce-am facut si inchid. Sec. Ajuns acasa, aceiasi parinti: "Ce-ai facut? Au
fost grele?" "Nu, au fost simple da sunt eu prost. DUH!!! Daca erau simple nu luam 0. 0!!!!"
Acuma scriu postul...credeam ca o sa ma descarc de toata energia negativa, dar se pare ca am
amplificat efectul. Acuma sunt bombardat pe messenger de alti colegi care vor sa stie unde si cand
e nationala (ironie pura si nemiloasa). A perfectly stupid ending to a perfectly stupid day...

Eu si cu mine

Acum ca am tot spart gheata, cred ca ar trebui sa dau ceva informatii edificatoare despre subsemnatul. Eu eunt eu, licean de 17 ani(in curand 18) dintr-un orasel de provincie undeva foarte aproape de cerebelul muntilor (creierul e ceva mai sus, n-am treaba cu el) care n-are ce face si s-a apuat sa scrie un blog.
Lansarea mi-am facut-o in compania prietenilor mei micutul Dadu si Armageddon, scriind blogul Bodega Noastra. 
Intre timp eu si Armageddon ne-am retras, fiecare pornind pe drumul sau in cautarea gloriei si a 
"carierei solo".
Daca pana acum pare ca am relatat povestea vreunei trupe autohtone cu nume "shuky" si compozitie indoielnica, imi cer
 scuze. Nu asta a fost intentia.
Altceva ce as mai putea spune despre mine? Niciodata nu mi-a placut sa ma descriu singur, asa ca o sa las ceea ce scriu sa ma caracterizeze.
Cine stie, poate voi ajunge la niste rezultate surprinzatoare si 
pentru mine :)

Primul post

E ora 8:18. Timp de fix 18 minute imi aranjez blogul cu aceeasi atentie cu care bunica mea aseaza mileurile din biblioteca dupa ce sterge praful(pentru cei care nu o stiu pe bunica mea, asta inseamna cu o atentie foarte mare). Acum, in sfarsit, a venit vremea sa imi vars dejectiile intelectuale pe o foaie (monitor) suspicios de alb(a).
Cine sunt si ce vreau..hmmm...Who knows? Daca stiam asta, probabil nu mai simteam nevoia sa imi pun gandurile intr-un jurnal online ca sa fie disecate de toti nubii(inca nu stiu cum m-am hotarat sa fac chestia asta). Nu stiu cine sunt, nici ce vreau de la viata(lucru care ar trebui sa ma puna mai mult sau mai putin pe ganduri, avand in vedere ca sunt aproape major) dar important e ca vreau sa aflu. In clipa cand voi afla raspunsul la titlul blogului meu, o sa-l inchid...forever. Pana atunci, promit sa nu ma uit la trafic, sa nu scriu pentru commenturi ci doar pentru mine, promit sa nu ma imbolnavesc de sindromul hi -5. Cam multe promisiuni pt. un prim post, asa ca o sa-l inchei aici. 
Zarurile au fost aruncate etc etc (no need for excessive melodrama). Restul e in mainile
 sortii, karmei, ale lui Dumnezeu sau Allah sau ale "butterfly effect"-ului. Peace...