Zilele astea vara e in toi; ceruri impecabil de senine dimineata, furtuni calde dupa-amiaza, cuptor in aer liber la pranz. Caldura topeste tot: simturi, vointe, ganduri, vorbe, vise.
Zilele astea sunt banal in totaliate. Ma simt incapabil sa creez ceva original, orice gand ce-mi incolteste in minte mi se pare o copie a unei idei pe care am auzit-o undeva, candva. Ma simt amortit, tintuit in loc de o forta invizibila careia imi e imposibil sa ma impotrivesc. Vad lumea de afara, traieste, respira, se misca, in timp ce eu sunt prins in balonul meu de sapun pe care n-am puterea sa-l sparg.
Zilele astea astept. Astept...nici eu nu stiu ce. Stiu doar ca trebuie sa fie altceva. Alta zi, alta priveliste, alti oameni, alta lume. Am terminat o etapa din viata (ce cliseic suna), o alta etapa ma asteapta peste cateva saptamani; dar pana atunci ce se intampla? Ce ar trebui sa fac? Simt cum timpul trece prin mine ca vantul printre ramurile goale, fara sa lase vreo urma, fara sa schimbe ceva, fara sa conteze. Zile pierdute in asteptare, sub indemnul cald al verii care topeste tot.
Zilele trecute am fost pe munte. Pe Iezer, ca sa fiu mai explicit. Dupa ce toate problemele cu admiterea au fost rezolvate, dupa ce m-am vazut inscris si inmatriculat, calatoria pe munte a fost o binevenita sursa de liniste si seninatate. Compania a fost placuta, nu foarte numeroasa: Vlad, Andrada si Meme. Doar noi si muntele care trebuia invins. L-am invins pana la urma, dupa 4 ore de traversat paduri, ape, stanci am ajuns la refugiul Iezer, unde ne-am bucurat de binemeritata odihna si de mult ravnita mancare.
La refugiu ne-am intalnit cu nea Cornel, un tip foarte de treaba care ne-a descuiat jumatatea ingrijita a refugiului, rezervata salvamontului si oaspetilor lor. Pana seara au mai venit 2 cehi care calatoreau prin muntii nostri si un grup de oameni calare pe cai, care au coborat de pe munte si au poposit peste noapte la refugiu. Ploaia si vantul ne-au obligat sa renuntam la planurile noastre de dormit in cort, in aer liber, in schimb am fost cazati in refugiu, langa soba, iar nea Cornel ne-a preparat o ciorba fenomenala.
A doua zi am pornit inapoi, pe o ruta ocolitaore ce traversa crestele cele mai importante din zona. Astfel, am ajuns pe vf. Iezerul Mare, pe vf. Rosu si am trecut pe langa vf. Batrana; am ajuns la cabana Voina dupa 6 ore de la plecare.
A fost o experienta destul de impresionanta, mai ales pentru mine, un "virgin" al muntelui. Oboseala si febra musculara au fost doar niste efecte secundare minore, care n-au putut sa puna in umbra exaltarea si fericirea sublima pe care o simti atunci cand atingi varful.
Evident, vorbaria mea nu poate sa descrie exact experienta unica pe care am trait-o acolo sus, asa ca, voila:
Tovarasii de calatorie:
Refugiul:
Poze de sus:
Multe s-au mai intamplat de cand am scris ultima oara pe-aici pe blog. A fost bac, a fost admitere, au fost emotii, a fost alta admitere, a fost inscriere la facultate; a fost bine.
Bacul l-am luat. Usor, greu, cum o fi fost. Oralele au trecut mult mai repede decat mi-as fi imaginat, mult mai usor decat mi-as fi imaginat, iar eu m-am comportat mai bine decat mi-as fi imaginat. Romana scris a fost o mimora dezamagire, n-am luat cat m-as fi asteptat sa iau, dar o sa pun asta pe seama interpretarii mele "originale" a poeziei lui Nichita Stanescu si pe seama corectorilor, probabil plictisiti, si a baremului mult prea strict pentru un comentariu de poezie. Mate a fost bine, fizica a fost binisor, am gresit banalitati. Sport a fost bine si gata bacul. 9,69 si linie dreapta spre admitere.
Day 1: examen mate. Agitatie inainte, multime in fata facultatii, umblu ca o oaie capiata vreo 5 minute, vad o mana ridicata; charles. Stat de vorba cu charles si mihaela pana la ora fatidica. Intrat in sala, plimbare pe coridoare, intrat definitiv in sala. Discurs din partea supraveghetorilor, atentie sa nu copiem, sa ne respectam unii pe altii etc etc. Subiecte. Prima vedere. 3 mai grele. Fac pe cele usoare. Fac pe cele grele. Verific. Verific. Verific. Predau lucrarea. Ies. Afara, lume multa, agitatie. Ma fofilez pe langa niste grupuri, ma bag in vorba, intreb pe unii, pe altii, aflu ca facusem bine cele 3 probleme grele (care, sa fiu sincer, nu erau foarte grele, gen olimpiada, dar erau peste media celorlalte si puteau crea neplaceri). Iese charles. Luam in revista rezultatele pe care ni le amintim, totul e bine. Intru in sala, astept. Astept. Imi aud numele. Merg. Sunt martor la corectarea celui(sau celei, nu mai tin minte) din fata mea. Apoi urmez eu. Momentul critic: examinatorul pune grila lui peste grila mea, iar eu scanez frenetic foaia, cautand X-urile si liniile. O linie. Restul X. Nu e bine, o linie, care exercitiu o fi? Parca erau corecte alea grele. Ah, o fi de 6 puncte, sau de 8. Ah, ah, ah...86 de puncte. Adica 96 cu cele din oficiu, adica 9.6 la mate. Rasuflu usurat. Inca e bine. Maine trebuie 10.
Day 2: examen fizica. Aceeasi agitatie in fata facultatii. Charles la locul lui obisnuit. Ma asez langa el. Vine si mihaela. Charles are 10 la mate, e linistit. Mihaela are 9.6, dar nu e prea ingrijorata. Cineva striga, multimea se misca precum o masa compacta, precum un fluid printr-o clepsidra. La intrare, imi aduc aminte ca trebuie sa scot buletinul si legitimatia. Nu gasesc buletinul. Ah, l-am lasat acasa, portofelul era sub patura. Arat legitimatia paznicului. Ma intreaba de buletin. "N-am.". "Cum n-ai?" "L-am uitat acasa. Dar am legitimatia, si am fost ieri la mate, si..." "Pai eu far buletin nu pot sa te las. Du-te acasa si adu-l, ai timp pana la 10, mai mult de o ora." Din spate se aude o voce. "Pe cine trimiti acasa?" "Uite pe tanarul ata, n-are buletin". "Ce-ai facut ma cu buletinul?" "L-am uitat." Fluidul se scurge mai departe pe usa, nepasator. Discutii cu supraveghetorii, mers la decan. Decanul se uita pe legitimatie, se uita la mine, aproba: "Tu esti. Hai, du-te in sala; daca te intreaba cineva ceva, zici ca ai vorbit cu mine. Succes." Intrat in sala, asteptat, primit subiecte. Prima vedere: simple. Trebuie 10. Le fac pe toate. Mai cer o ciorna. Le mai fac o data. Mai cer o ciorna, le fac si a treia oara. Predau lucrarea, ies. Iar fofilat pe langa grupuri, iar intrebat rezultate. Iese charles, facem schimb de rezultate, totul pare bine. Ploaie. Calin. Rezultate, totul e ok, trebuie 10. Intrat inapoi in sala, asteptare, strigat, merg, ma opresc la catedra. Martor, cel din fata mea a luat 9.4. Corectorul ia grila, o suprapune, scanez frenetic, rasuflu usurat: "E bine." Supraveghetorul: "E, da, e bine." Ies. Multime agitata. Tata. "10". Telefon. Am intrat.
Seara, rezultate. Certitudine; am intrat.
Epilog: Day 3: examen unibuc info. Relaxat. Am iesit din sala cu certitudinea ca am intrat si acolo. Ironie: 2 zile mai tarziu, aflu ca am intrat al 20-lea. Din 180 de locuri. La calculatoare intrasem pe 100. Dar toate astea nu mai conteaza. O sa fiu student la poli.
Primele raze ale rasaritului se ivesc de dupa coama dealului, luminand orizontul in nuante de galben si violet. "Vanilla sky", ii vine in minte in timp ce priveste, inmarmurit, jocul de lumini ce anunta zorile.
Sta intins in sezlongul de lemn, bucurandu-se din plin de racoarea diminetii, de sunetul muzicii, de mirosul cafelei si de caldura senina a razelor proaspete ale unui nou soare.
Deja nu mai simte oboseala. E a doua noapte alba la rand pe care o petrece aici, cu prietenii si colegii sai, la cabana lui Calin. Sarbatoresc sfarsitul clasei a zecea. A mai trecut un an de liceu, un an de adolescenta, un an de vise neingradite si sperante oarbe.
Clasa a zecea a trecut mult prea repede. A fost o adiere, o simte si acum, mai slaba si mai calda decat briza taioasa a diminetii. A trecut in fuga, cu bucuriile si tristetile inerente varstei, la fel de volatile ca roua asternuta intr-o dimineata de vara.
Clasa a zecea a fost usoara. Cu profesorii se obisnuise deja, stia cum trebuie abordat fiecare pentru a-si asigura medii bune si "respect points" cu minim de efort. A fost clasa in care si-a atins un maxim de performanta; reusise sa se califice la doua olimpiade nationale; a ales noua sa pasiune(informatica) in dauna celei vechi(chimia). Tot in clasa a zecea si-a schimbat planurile de viitor pe termen lung. A renuntat la visele de medicina pentru o cariera in slujba calculatorului. Simte ca i se potriveste mai bine. Medicina a fost un vis boem, un cliseu romantic. A trebuit sa faca fata adevarului: medicii sunt prost platiti, indura ani intregi de chin prin facultate/internat/rezidentiat si doar putini ajung sa-si traiasca visul. Si el nu stie daca dorinta lui de a-si implini visul e destul de puternica. Informatica e un obiectiv concret, plauzibil. E un domeniu cu mare cautare, e frumoasa; la informatica se pricepe si cu ajutorul ei poate ajunge cineva. Iar visele nu se implinesc doar pentru ca iti doresti, oricat de mult ai visa. Visele se pierd.
Deja, la sfarsitul clasei a zecea, s-au format "bisericutele". Clasa e divizata dupa reguli clare, stricte. Ei simt ca dezbinarea nu e un lucru benefic, dar pana acum n-au facut nimic pentru a remedia ceva. Fiecare trage pentru el, nimeni nu asculta parerile celorlalti, ignoranta si indiferenta ii domina pe toti. El stie acest lucru si incearca sa fie mai tolerant, mai intelegator, insa de fieare data "instinctul de turma" si nevoia de acceptare ii sufoca idividualitatea. E doar o figura in multime, fara vreun punct de vedere, fara opinii. De atatea ori ar fi vrut sa se opuna, sa spuna, pur si simplu "nu" unor decizii ale colegilor sai, insa n-a putut. Teama de respingere l-a sufocat de fiecare data.
Totusi, clasa a zecea a fost frumoasa. Nici o grija nu i-a intunecat privirea, a reusit mereu sa gaseasca jumatatea plina, sa se bucure de fiecare clipa. Anul a trecut ca o adiere de fericire si voie buna. Acum, la sfarsit, prin minte i se perinda doar amintirile placute, zambetele, rasetele; se simte cuprins de o melancolie surprinzator de placuta, in timp ce, din spate, muzica rasuna in continuare, iar pe fata lui soarele unei noi zile isi joaca razele calde si senine.
Lumina violet a apusului patrunde in clasa prin ferestrele murdare; turnul manastirii reflecta razele soarelui muribund; ciorile se ridica la unison, pregatind asaltul final asupra manastirii. Inototdeauna s-a intrebat de ce fac ciorile una ca asta. Zboara in grup de pe acoperis si se napustesc asupra crucii de metal de pe varful turnului clopotnitei. Sau poate scena se desfasoara doar in imaginatia lui. Oricum, e o scena bizara.
E joi seara, ora 6. Un profesor oarecare scrie lucruri neinsemnate pe tabla. Acum s-a oprit, asteptand insistent ca tabla sa fie stearsa. Nu se ofera nimeni. Pana la urma, profesorul isi formuleaza cererea cu o vadita iritare din cauza faptului ca nu i-a fost anticipata dorinta. Dar pe el nu-l intereseaza nici profesorul, nici tabla, cu atat mai putin lectia.
Au trecut 6 luni de la inceputul scolii. 6 luni s-au scurs de la ziua in care a pasit in clasa mare si darapanata, plina de elevi necunoscuti si ostili. De atunci, a ajuns sa-i cunoasca putin mai bine, nu-i mai par ostili, ci deschisi si de treaba. Arunca o privire de jur imprejur:
Randul de la geam: in ultima banca stau Alecs(Dimi) si Bogdan. Colegi inca din generala, se inteleg si se potrivesc bine. In fata lor, Calin Si Vlad. Mereu pusi pe sotii, se bat, se imbrancesc, chicotesc, n-au stare. Apoi Madalina si Miki. Despre ele nu stie mare lucru, a intrat foarte rar in vorba cu ele, de fiecare data pe subiecte legate de scoala. In fata lor Olguta si Bibi. Si ele colege inca din generala; cu ele mai vorbeste din cand in cand, Olguta il suna mereu seara ca sa il intrebe cum se rezolva vreo problema la informatica sau la mate. In prima banca stau Alexandra si Ramona, doua fete cu care n-a schimbat o vorba de la inceputul anului. Nu stie absolut nimic despre ele si, cum nici ele nu si-au manifestat vreo dorinta de a sti ceva despre el, n-a insistat in vreun fel.
Randul de la mijloc: in ultima banca Lipan si Radu. Amandoi impunatori prin statura, ca doua turnuri gemene. Radu ii sopteste ceva lui Andrei, probabil detalii despre incercarile lui de a cuceri vreo fata de la noi din clasa (toate soldate cu esecuri rasunatoare). In fata lor Geanina si Catalina, fete de treaba, bune la mate si la whist, joc care a devenit foarte repede ocupatia principala a unei bune parti din elevii clasei, unindu-i si apropiindu-i. Apoi Rafaella si Corina, si ele colege din generala; de Rafaella auzea mereu in clasa a opta pe la olimpiadele de mate (era mereu in fata lui pe listele cu rezultate), iar pe Corina o stia de la meditatie. In fata lor erau Oana si Alina. Colege de la Rucar, erau inconjurate de o aura de mister. Pe Oana o considera intruchiparea perfectiunii pe pamant, iar Alina era "fata care sta cu Oana in banca". In prima banca erau Adrian Dobrescu si Braghis, doi colegi complet misteriosi. Braghis venea din Republica Moldova si nu vorbea niciodata cu nimeni, iar Adrian, poreclit "Charlie" (porecla care avea sa dainuiasca in timp) era un tip extrem de ciudat, care venea imbracat in costum si cara in fiecare zi dupa el o servieta imensa, plina cu manuale si caiete.
Randul de la usa era oarecum special. Etichetati "comunistii", elevii de pe acest rand erau exemple de perfectiune scolara. Silitori, muncitori, si-au atras destul de repede o umbra de antipatie din partea clasei pentru ca nu faceau niciodata nimic altceva. Nu chiuleau cand se proclama "chiul in grup", nu se distrau niciodata cu restul clasei, etc etc. In ultima banca de pe randul fatidic se afla "rezistenta", el si colegul lui de banca, Hagi.
In primele zile de scoala, il credea pe Hagi un exhibitionist nebun care nu deschisese o carte in viata lui. Avea un aspect de troglodit si nu il considera o "inteligenta nativa" sau un caracter special. La fel, Hagi il considera pe el un tocilar lipsit de substanta sau caracter, care nu stie altceva in afara de mate, fizica si chimie si incapabil sa formuleze vreo idee originala.
Acum, dupa sase luni, parerile unuia despre celalalt s-au schimbat radical. Au ajuns colegi de banca, prieteni chiar. Fac schimb de idei, pareri despre orice subiect, in timpul orelor vorbesc mult despre orice altceva in afara de scoala, in cea mai mare parte a timpului in engleza, poate ca sa nu fie auziti/intelesi de colegele din fata lor (Zenaida si Alina Manole), sau poate pentru ca astfel pot sa vorbeasca mult mai deschis despre subiecte pe care le considerasera oarecum tabu pana atunci: dragoste, prietenie, si tot felul de concepte filosofice abstracte. Canta patimas in ore melodii de la Vama Veche pana la Blink 182 sau R.E.M.. Sunt doi copii nebuni care se bucura de viata, cu tot ce inseamna ea: fericire, tristete, melancolii subite, accese de romantism sau teribilism.
Vama Veche - Copilul si durerea
Asculta mai multe audio Muzica »
VAMA VECHE. ANA
Asculta mai multe audio Muzica »
Vama Veche - Armata
Asculta mai multe audio Muzica »
REM - Leaving New York
Asculta mai multe audio Muzica »
Blink 182- I miss u
Asculta mai multe audio Muzica »
Melodiile pe care le stie pe de rost, pe care le-au cantat impreuna de atatea ori si in care se regaseste de fiecare data, cu visele, sperantele, fericirile si durerile sale.
"Clopotelul" (poreclit "vaca", din cauza sunetului specific pe care il scoate) suna sfarsitul orei, trezindu-l brusc la realitate. Isi impacheteaza cartile si caietele si iese din clasa, absent. In spatele lui aude strigatele colegilor:
-Lucica, vii la un whist? La Pelcea acasa.
-Ce ora avem?
-Logica...chiar vrei sa-l asculti pe Lorin o ora intreaga?
-De ce as face asta? Hai sa mergem.
Multimea de elevi galagiosi ies pe poarta liceului, stapaniti de o stare sublima de fericire inconstienta. Netulburati de griji, nu isi dau seama ca traiesc o perioada unica a vietii; niciodata nu vor mai regasi puritatea sentimentelor, inocenta trairilor si beatitudinea existentei simple pe care o traiesc acum. Vor dori mereu sa se intoarca la primii ani de liceu, care, insa, vor ramane mereu doar o amintire.
Coridoarele sunt lungi, inalte si strabatute de o lumina stearsa, care se reflecta oarecum in podeaua lucioasa si in peretii care, candva, erau acoperiti cu o vopsea imaculata. Se vedea clar ca de mult nu se mai sinchisise nimeni sa improspateze stratul de vopsea. Observa detalii neinsemnate: un elev ii pune piedica altuia undeva la capatul culoarului, un profesor il urecheaza pe un pusti neastamparat, o fata isi rupe un toc si cade, starnind rasete copioase.
Grupul lui il poarta spre clasa. Se pare ca multi stiu deja liceul pe dinafara, altfel cum ar fi gasit clasa atat de repede? Duh, e scris pe usa. 9C. Mate-info intensiv. Diriginte.
Intrand in clasa, apuca sa arunce o privire fugara pana e impins de colegii lui din spate; trebuia sa inainteze, bloca usa. Ce ciudat suna: colegii lui. Habar n-are cine sunt. Niste pusti/pustoaice de varsta lui despre care nu stie mai nimic si cu care urmeaza sa imparta, se zice, cea mai frumoasa perioada din viata.
Clasa e mare si inalta. Prin ferestre se scurge parca aceeasi lumina densa, galbuie, de data asta reflectata de lacul bancilor proaspat lustruite, in asteptarea noilor generatii de elevi. Pe table scrie ceva, incearca sa se concentreze si sa distinga literele, dar nu reuseste. Pune accesul de miopie spontana pe seama emotiilor si trece mai departe. Parchetul e antic si scartaie la orice pas; bancile sunt vechi si se vede ca s-a depus ceva efort spre indepartarea urmelor lasate de multimea de suporteri infocati, rockeri, rapperi, nazisti, indragostiti sau vandali, care, candva in trecut, au incercat sa lase posteritatii o farama din intelepciunea lor.
Simtindu-se stanjenit ca sta in picioare ca un turn de control, se aseaza intr-una din banci. Hmmm, e mai spatioasa decat pare. Uite, are si pupitru, si scobitura pentru pix/stilou, e destul de confortabila. Incearca sa faca abstractie de scandura lipsa din scaun, care ii supune posteriorul unui supliciu deloc lesne de ignorat; trecand o mana peste suprafata lacuita a bancii, se inteapa intr-o aschie; tocmai cand incearca minutios sa-si scoata resturile aschiei din mana, observa pe cineva stand in picioare, langa banca lui, uitandu-se fix la el, parca asteptand ceva. Se intoarce spre persoana misterioasa, privindu-l cu mirare; desi e mic de statura, sta drept (putin prea drept), asteptand cu un aer de superioritate vadita. Intinde mana.
-Eu sunt Pelcea.
Daca ar fi putut sa-si ridice spranceana, ar fi facut-o. 'Ce daca esti Pelcea? Bravo tie. De fapt, mai auzise numele pe la colegele lui de meditatie. Putin sub jumatate din membrii clasei 9C fusesera colegi la o scoala oarecum privata(singura din oras) si se cunosteau destul de bine. (re)Numele lui Pelcea ajunsese de cateva ori si pe la urechile sale; auzise ca e un elev extraordinar, laudat de toti profesorii, desi nu stia sigur in ce domeniu se distinsese.
-Andrei Ccc...Croitoru.
A doua oara cand incearca sa vorbeasca si cuvintele ii sunt potrivnice. Se admonesteaza in gand pentru gestul clar de slabiciune. "I-am dat satisfactie. Uita-te la el, cum vine el ingamfat sa socializeze cu tipul retras din ultima banca, facand un gest caritabil din marinimia lui suprema. I-a cerut cineva vreun pic din marinimia lui? Sa si-o tina pentru el..."
Pelcea mai mormaie cateva cuvinte; incearca sa-i raspunda, nu stie sigur daca a zis cu adevarat ceva sau daca vorbele au ramas in stadiu de concept in mintea sa.
Se ridica din banca, iese din clasa, se plimba cu un aer fortat de lejeritate. Se opreste langa un grup de colegi de-ai lui cu care facuse cunostinta mai devreme. Erau trei adunati in jurul unuia din ei, caruia i se adresau cu numele "hagi". Nu stia sigur daca era numele lui real sau daca era foarte bun la fotbal(nu parea genul fotbalistului, dar tot ce se poate...) sau daca era vreo porecla dobandita cine stie cum. Cei trei par ca nu-l observa. Isi face loc incet, neinsistent, pe langa ei, ascultand conversatia. Tancuri, grenade, AG-uri si polemici pe subiectul puterii de distrugere a instrumentelor de mai sus. Asculta, mirat, un schimb acid de replici despre diferentele dintre un frag grenade si un concussion grenade, in timp ce un fior de panica si dezradacinare ii cuprinde sira spinarii. Astia sunt colegii lui? O trupa pestrita de nebuni imgamfati care se stiu deja toti intre ei si in care el nu va reusi niciodata sa se integreze. Nelinistile ii sunt calmate oarecum de gandul ca nu toti colegii lui erau asa. Doar baietii. Cu fetele nu intrase aproape deloc in vorba. Oare cum erau colegele lui? La prima vedere ii parusera simpatice si de treaba. Oare printre ele o sa-si gaseasca vreo buna prietena, sau mai multe bune prietene, sau marea dragoste, asa cum auzise ca se obisnuieste la liceu? Se decide sa intre in vorba cu viitoarele colege. Pe cateva dintre ele deja le cunoaste, asa ca nu-i va fi prea greu sa se lipeasca unui grup de discutii. Cum pe coridor nu mai era nimeni, intra in clasa. Isi arunca privirea in mijlocul salii; atunci o vede. Si atunci simte ca nimic nu va mai fi la fel.
Pasii ii rasuna mecanic pe asfalt; unul, inca unul si inca unul, il poarta spre destinatie. Stie unde merge, dar nu are nici cea mai mica idee ce il asteapta la capatul drumului. Necunoscutul il imbie, ii domina gandurile. Simte cum sangele ii curge prin vene din ce in ce mai repede, simte atractia irezistibila, dorinta de altceva, de ceva nou, surprinzator, spectaculos.
Trece grabit prin fata liceului, arunca o privire la cladirea veche, impunatoare; doar o privire si merge mai departe. Ajunge in curtea scolii; o lumina orbitoare il izbeste, pupilele i se dilata, se opreste pe loc pentru o clipa, priveste in jur: grupuri de elevi; mici, mari, baieti, fete, adunati la un loc sau singuri, galagiosi, nerabdatori, entuziasti. Vacarmul il sperie, haosul il impresioneaza. Merge mai departe; patrunde in multime, cautand o figura familiara. Deodata, simte o mana pe umarul drept: o cunostinta din scoala generala il saluta.
-Ce mai faci, varule? Ai venit la deschidere?
De parca s-ar mai fi desfasurat vreun eveniment in acelasi timp, in acelasi loc, la care sa fi venit. Logic ca a venit la deschidere...
-Mmmm...da...cred...
Incearca sa raspunda coerent, dar cuvintele i se impleticesc undeva la nivelul faringelui, vor sa iasa toate odata; el incearca sa le controleze, dar i se pare ca au o vointa proprie. Cunostinta din generala pleaca spre unul din zecile de grupuri galagioase din curte, grupul il absoarbe, iar el ramane din nou singur.
Se indreapta spre centrul curtii, unde sunt careurile marcate pentru fiecare clasa. Acolo spera sa isi gaseasca viitorii colegi; o parte din ei ii sunt cunoscuti, dar pe majoritatea nu i-a vazut niciodata. Timp de cateva minute umbla aiurit in stanga si in dreapta, se impiedica de un om solid, isi cere repede scuze, poate era vreun viitor profesor, nu e indicat sa te pui rau cu viitorii profesori inca din prima zi. La un moment dat, aude un glas care il striga de undeva din spate.
Era Olga. O stia de un semestru, era in grupa lui de meditatie la matematica. O vede. Ea e. Se indreapta cu pasi grabiti, aproape alergand, spre grupul de unde l-a strigat. Acolo vede niste fete cunoscute: Corina, Bibi, si ele colege de meditatie. Asta e! Si-a gasit clasa, colegii, sunt toti grupati in careul pe care scrie cu creta alba, putin sters: IX C. Viitoarea lui clasa. Ce mai, clasa lui. Pentru prima data in acea dimineata, simte ca si-a gasit locul. Intra in vorba cu cativa colegi pe care ii cunostea, se prezinta altora necunoscuti. Aude nume de familie, prenume, dar pe moment nu retine nici unul. Hagi, Pelcea, Dobrescu, Voicu..."cine or fi si astia? Colegii mei..." Toti se mira, se aseaza pe langa el, se masoara. E cu un cap deasupra tuturor, dar nu se simte prea jenat din cauza asta. Mereu a avut de-a face cu aceeasi situatie: mirarea generala si glumele nesarate pe seama inaltimii. Nu-l deranjeaza, se pune in pielea celorlalti si se gandeste ca si el ar fi un pic mirat daca ar vedea un tip de statura sa.
Minutele trec, incepe sa se obisnuiasca cu vacarmul general, undeva in mjlocul curtii vorbeste directorul; apoi vorbeste o eleva, apoi primarul, apoi iar directorul. Sunt invitati sa intre in liceu, sa-si gaseasca clasele.
"Clasa mea"...gandeste putin speriat. "Oare cum arata? N-am vazut niciodata o clasa de la Dinicu. Am auzit ca sunt mari si urate. Eh, o sa ma obisnuiesc...cat de rea poate sa fie?". Gandurile i se succed cu o viteza ametitoare in timp ce multimea il poarta spre usa mult prea stramta pentru fluxul de elevi care se indreapta spre ea ca un rau iesit din matca; se mira de ce n-au deschis ambele usi, dar mirarea i se dizolva imediat; intra pe usa. Scarile sunt late, interiorul liceului are un aspect oarecum sinistru, dar nu-i pasa. Euforia primei zile in clasa a noua a ajuns sa-l domine in timp ce multimea de elevi galagiosi il poarta in sus pe scari, spre clasa in care va invata in urmatorii 4 ani. Clasa a noua C.
Simt timpul ca pe o boala
Simt cum ma apasa, cum trece peste mine ca o roata de tortura, cum imi sfasie vointa, imi sufoca sufletul, imi dizolva viata si fura bucati din ea, fara scrupule sau mila.
Timpul nu are rabdare cu nimeni; clipele se succed intr-un ritm delirant, prezentul spre trecut, viitorul spre prezent, dintotdeauna si pentru totdeauna, fara ca incercarile noastre de a-l tine in loc sa aiba vreo insemnatate. Nepasator si nemarginit de orgolios in eternitatea lui, timpul isi desfasoara clipele in fata noastra, destul de incet incat sa ne dea iluzia ca le putem opri si destul de repede incat sa ne scape de fiecare data printre degete, ca praful in vant sau ca mirosul unei zile de vara risipit de briza.
Azi e ultima zi in care mai am 18 ani. Maine, totul va fi altfel.
Fals. Totul va fi exact la fel. Tranzitia de la o varsta la alta nu se face subit,
intr-o zi, ci treptat, pe parcursul unei lungi perioade.
Cum am evoluat eu de la 18 la 19 ani? Anul trecut pe vremea asta asteptam majoratul cu
sufletul la gura, optimist si naiv. Asteptam o trecere pe cat de fabuloasa, pe atat de
fictiva, de la copilarie(adolescenta) la maturitate. Adevarul e, ca intr-un an am
evoluat mult. Sunt mai ancorat in realitate, mai serios, mai concentrat pe ceea ce vreau
cu adevarat si pe valorile in care cred cu adevarat, nu in cele care mi-au fost impuse
(si mie, si tuturor celorlalti). Majoritatea schimbarilor au fost benefice, astept in
continuare evolutia fireasca a lucrurilor, sper eu la fel de benefica.
Dorinte "de suflat in lumanare"...am cateva. Vreau sa devin mai responsabil, mai stapan
pe mine, mai vertical si mai implicat in problemele care ma inconjoara. Nu mai vreau sa
privesc, sa ma mir si sa trec mai departe ("asta e: asta ne e tara, astea ne sunt
mentalitatile, asta ne e firea, asta ne e poporul), ci sa incerc sa schimb ceva, atat
cat pot.
Vise si sperante. Ne hranim cu ele, suntem dezamagiti cand nu ni se implinesc si
extaziati cand le transformam in realitate. Apoi ne faurim altele.
Optimism is an excuse for irresponsibility.
Pessimism is an excuse for cowardice.
29 februarie. Ziua unica. Cea mai importanta din toate zilele anului, prin simplul fapt ca o traim doar o data la 4 ani. In fiecare an avem craciunul, anul nou, pastele, ziua noastra si alte zile special de materialiste. Azi e altfel, pentru ca pe "azi" n-o sa o mai intalnim decat peste 4 ani. Singura zi in care putem sa zicem lucrul asta. Totusi, o sa o uitam ca pe oricare alta.
Ziua de azi simbolizeaza imperfectiunea noastra sublima; n-am reusit sa impartim anul intr-un numar egal de zile; sau poate n-am vrut. Poate am suras in gand cand am creat o zi care "apare" doar o data la 4 ani. Ne-am simtit mai aproape de divinitate. Si am vazut ca era bine.
Acum trei ani am scris o scrisoare. Scrisoarea inca mai e intr-un dulap, in camera mea. N-am trimis-o niciodata, din neunumarate motive posibile: frica, timiditate, lasitate...
Acum trei ani cantam cu nepasare. Lumea era prea mica, eu ma simteam, ma stiam in varful ei, iar glasul meu cutezator, o zguduia din temelii.
Acum trei ani visam mult. fara inhibitii, fara constrangeri, euforic, ilogic; visam in miezul toamnei o vara insorita, un cer fara nori...si marea.
Acum trei ani iubeam pueril; fara sa gandesc, sa rationez, sa rationalizez, impotriva tuturor posibilitatilor; iubeam visand si visam iubind.
Acum trei ani era perfecta. O proiectie a imaginatiei mele in planul real; o naluca, un inger.
Azi am rupt scrisoarea. Azi cant fals, cu un glas ragusit ce nu mai poate misca muntii; azi visez putin, crampeie, cioburi de vise; azi iubesc rational; azi ea e doar reala, golita de sensuri, de farmec, o fantoma.
Acum trei ani am ars o fotografie.
Lumea e un haos in perfecta stare de echilibru dinamic. Totul se compenseaza, totul se transforma, nimic nu e nesemnificativ, orice factor, cat de mic, poate influenta totul. E o perfecta stare de gratie pe care noi nu putem sa o explicam, sa o determinam, sa o calculam. Putem doar sa o traim. Nu putem sa acceptam ideea ca totul e predestinat, ca, avand exact aceiasi factori in aceleasi proportii, acelasi lucru se va intampla de fiecare data. Actiunile noastre sunt date de suma influentelor pe care le-am avut de cand ne-am nascut pana la acel moment in timp. Si nasterea noastra a fost determinata, si nasterea parintilor, bunicilor nostri, mergand inapoi pana la crearea primei celule, si chiar mai inapoi pana la aparitia universului. Daca am reusi sa recreem in mod identic conditiile de la inceputurile planetei noastre, am reusi sa repetam istoria.
Dar cred ca am mers prea departe cu teoriile. Ideea e ca suntem neputinciosi. Putem sa ne autoiluzionam cat vrem ca alegerile noastre conteaza, pentru ca, la modul absolut, nu e adevarat. Dar, cum noi nu stim ca nu conteaza, de fapt, relativ la noi, conteaza. Makes sense, doesn't it?
Care sunt lucrurile care ne definesc? Care sunt lucrurile care ne fac sa traim chiar si dupa ce am incetat sa respiram, chiar daca suntem la 2 metri sub pamant?
Posesiunile materiale ies, clar, din discutie. Sunt prea volatile, prea nestatornice pentru a conta vreun pic. Cautam toata viata implinirea materiala, confortul fizic, ne mandrim cu achizitiile noastre, ne cantonam in ele, ne izolam de ceea ce e cu adevarat important. Si, pana la urma, tot ce am construit se naruie odata ce ne-am incheiat socotelile cu lumea.
Religia e o sabie cu doua taisuri. Credinta in faptul ca bunatatea, sacrificiile si nedreptatile indurate imi vor asigura un loc in rai, unde toate sunt bune si frumoase si unde imi voi primi, in sfarsit, rasplata, e un mod prea materialist de a privi lucrurile pentru o conceptie ce ar trebui sa priveasca latura spirituala, nu materiala, a existentei. Adunam faptele bune, scadem pacatele si pac!, rezultatul: rai sau iad. Sunt oameni care se agata toata viata lor de firul subtire de speranta oferit de religie, si care sufera o deceptie masiva in momentul final; asteptand izbavirea de la suferinta pamanteasca, sunt loviti de raspunsul rece si dur al sfarsitului: asta a fost tot, nu mai exista o alta viata, ti-ai avut sansa si ai ratat-o, shit happens, better luck next time. Oh, wait, there is no next time, is there?
Asa ca traiti-va viata oameni buni, nu asteptati raspunsuri revelatoare de undeva de sus, de la un batran cocotat pe un norisor.
Filme...am vazut destule in ultima vreme cat pentru 10 posturi, dar o sa ma limitez la cele care m-au impresionat cel mai mult.
No country for old men, de departe cel mai titrat film al anului, fara indoiala cel mai bun. E aproape perfect din multe puncte de vedere. Regizoral, e o capodopera. Personajele au "fler", sunt unice, deosebite. Desi trateaza un subiect sumbru, il scoate la capat onorabil si fara clisee rasuflate. Javier Bardem de departe cel mai bun actor din film.
Juno:surpriza,revelatia, buturuga care rastoarna tot ce prinde in cale. Un
film indie care a impresionat multi "experti"; Subiectul nu e cine stie ce, dar personajele sunt
bine conturate. Dialogul e genial si asta da intreaga savoare filmului. A, da, si muzica e deosebita si extrem de bine pusa.
Michael Clayton. Film serios, fara elemente senzationale, dar bine pus la punct.George Clooney face un personaj cu multa substanta, care impreuna cu Tilda
Swinton si Tom Wilkinson, duce in spinare mai tot filmul. Pacat ca a existat un Daniel Day Lewis, Clooney chiar merita un oscar pentru rolul asta.
Into the wild: bun. Calatoria personajului principal de-a lungul si de-a latul americii capata
proportii epice prin tipologiile dezvoltate de personajele intalnite pe drum. Un fel de bildungs-film, daca mi se permite exprimarea.
Daca tot am vorbit in mare parte despre filmele de oscar de anul acesta, ar trebui sa mentionez si Atonement (nu m-a impresionat prea tare, prima jumatate de ora e buna, dupa aceea incepe sa se imputa) si There will be blood (bun de vazut pentru rolul lui Day Lewis).
Sa zicem ca punem punct aici. Or sa mai vina posturi cu filme, dar nu vreau sa le epuizez pe toate odata. Vizionare placuta.
P.S. La vizionarea filmelor de mai sus se interzice clar popcornul. Nu ne jucam cu astfel de filme.
Vine primavara. Natura se trezeste la viata, zapada se topeste, gazele zboara, pasarelele canta, pomii inmuguresc si toate celelalte clisee care se zic primavara.
Iesind din letargie, m-am hotarat sa mai trec si eu pe aici din cand in cand, sa-mi mai descarc mintea suprasaturata si sa-mi mai deversez "stresul".
Ce sa mai zic? Bacu' si admiterea stau deasupra mea ca sabiile lui Procust, ca patul Ariandei, ca firul lui Damocle (gata cu permutarile, enough is enough), dar n-au un efect considerabil. Inca n-am intrat prea tare in priza; parca ceva e ciudat, nu simt nimic din agitatia pe care ar trebui sa o simt in apropierea "marii treceri"; eh, whatever, sa trecem peste asta.
A venit primavara, daca n-am spus mai devreme. Se simte. In aer, in apa, peste tot. Ceva nu mai e la fel. A disparut amorteala, nu se mai simte mirosul de platitudine in aer, ceva s-a schimbat in jurul meu. Sau poate in mine. Sau nu. Oricum, se simte.
Ce-am mai fact in ultima vreme? Nimic special...scoala, calculator, carti, iar scoala , filme. Multe filme. Si seriale. De fapt, pregatesc un post despre ce am vazut in ultimele luni (recomandari, critica etc).
Ei, deja ma intind cu vorba (de fapt cu scrisul, dar sa trecem peste detalii). Or sa mai tot apara posturi pe-aici, asa ca, daca mai exista vreun cititor care n-a dat bir cu fugitii, incepeti sa dati "refresh" mai des.
Punct si virgula
Primul post pe 2008 e primul post dupa 2 luni si e postul in care anunt o pauza. Poate o sa fie mai lunga, poate o sa fie scurta, nu stiu; o pauza necesara, pentru ca in ultima vreme am cam pierdut din inspiratie, din motivatie, din entuziasm si din chef. Pana cand o sa regasesc motivatia, blogul e "on hold".
