Higher

         Zilele trecute am fost pe munte. Pe Iezer, ca sa fiu mai explicit. Dupa ce toate problemele cu admiterea au fost rezolvate, dupa ce m-am vazut inscris si inmatriculat, calatoria pe munte a fost o binevenita sursa de liniste si seninatate. Compania a fost placuta, nu foarte numeroasa: Vlad, Andrada si Meme. Doar noi si muntele care trebuia invins. L-am invins pana la urma, dupa 4 ore de traversat paduri, ape, stanci am ajuns la refugiul Iezer, unde ne-am bucurat de binemeritata odihna si de mult ravnita mancare.

           La refugiu ne-am intalnit cu nea Cornel, un tip foarte de treaba care ne-a descuiat jumatatea ingrijita a refugiului, rezervata salvamontului si oaspetilor lor. Pana seara au mai venit 2 cehi care calatoreau prin muntii nostri si un grup de oameni calare pe cai, care au coborat de pe munte si au poposit peste noapte la refugiu. Ploaia si vantul ne-au obligat sa renuntam la planurile noastre de dormit in cort, in aer liber, in schimb am fost cazati in refugiu, langa soba, iar nea Cornel ne-a preparat o ciorba fenomenala.

           A doua zi am pornit inapoi, pe o ruta ocolitaore ce traversa crestele cele mai importante din zona. Astfel, am ajuns pe vf. Iezerul Mare, pe vf. Rosu si am trecut pe langa vf. Batrana; am ajuns la cabana Voina dupa 6 ore de la plecare.

            A fost o experienta destul de impresionanta, mai ales pentru mine, un "virgin" al muntelui. Oboseala si febra musculara au fost doar niste efecte secundare minore, care n-au putut sa puna in umbra exaltarea si fericirea sublima pe care o simti atunci cand atingi varful.

           Evident, vorbaria mea nu poate sa descrie exact experienta unica pe care am trait-o acolo sus, asa ca, voila:

                      Tovarasii de calatorie:

                                   Refugiul:

                                  Poze de sus:

High

         Multe s-au mai intamplat de cand am scris ultima oara pe-aici pe blog. A fost bac, a fost admitere, au fost emotii, a fost alta admitere, a fost inscriere la facultate; a fost bine.

          Bacul l-am luat. Usor, greu, cum o fi fost. Oralele au trecut mult mai repede decat mi-as fi imaginat, mult mai usor decat mi-as fi imaginat, iar eu m-am comportat mai bine decat mi-as fi imaginat. Romana scris a fost o mimora dezamagire, n-am luat cat m-as fi asteptat sa iau, dar o sa pun asta pe seama interpretarii mele "originale" a poeziei lui Nichita Stanescu si pe seama corectorilor, probabil plictisiti, si a baremului mult prea strict pentru un comentariu de poezie. Mate a fost bine, fizica a fost binisor, am gresit banalitati. Sport a fost bine si gata bacul. 9,69 si linie dreapta spre admitere.

           Day 1: examen mate. Agitatie inainte, multime in fata facultatii, umblu ca o oaie capiata vreo 5 minute, vad o mana ridicata; charles. Stat de vorba cu charles si mihaela pana la ora fatidica. Intrat in sala, plimbare pe coridoare, intrat definitiv in sala. Discurs din partea supraveghetorilor, atentie sa nu copiem, sa ne respectam unii pe altii etc etc. Subiecte. Prima vedere. 3 mai grele. Fac pe cele usoare. Fac pe cele grele. Verific. Verific. Verific. Predau lucrarea. Ies. Afara, lume multa, agitatie. Ma fofilez pe langa niste grupuri, ma bag in vorba, intreb pe unii, pe altii, aflu ca facusem bine cele 3 probleme grele (care, sa fiu sincer, nu erau foarte grele, gen olimpiada, dar erau peste media celorlalte si puteau crea neplaceri). Iese charles. Luam in revista rezultatele pe care ni le amintim, totul e bine. Intru in sala, astept. Astept. Imi aud numele. Merg. Sunt martor la corectarea celui(sau celei, nu mai tin minte) din fata mea. Apoi urmez eu. Momentul critic: examinatorul pune grila lui peste grila mea, iar eu scanez frenetic foaia, cautand X-urile si liniile. O linie. Restul X. Nu e bine, o linie, care exercitiu o fi? Parca erau corecte alea grele. Ah, o fi de 6 puncte, sau de 8. Ah, ah, ah...86 de puncte. Adica 96 cu cele din oficiu, adica 9.6 la mate. Rasuflu usurat. Inca e bine. Maine trebuie 10.

            Day 2: examen fizica. Aceeasi agitatie in fata facultatii. Charles la locul lui obisnuit. Ma asez langa el. Vine si mihaela. Charles are 10 la mate, e linistit. Mihaela are 9.6, dar nu e prea ingrijorata. Cineva striga, multimea se misca precum o masa compacta, precum un fluid printr-o clepsidra. La intrare, imi aduc aminte ca trebuie sa scot buletinul si legitimatia. Nu gasesc buletinul. Ah, l-am lasat acasa, portofelul era sub patura. Arat legitimatia paznicului. Ma intreaba de buletin. "N-am.". "Cum n-ai?" "L-am uitat acasa. Dar am legitimatia, si am fost ieri la mate, si..." "Pai eu far buletin nu pot sa te las. Du-te acasa si adu-l, ai timp pana la 10, mai mult de o ora." Din spate se aude o voce. "Pe cine trimiti acasa?" "Uite pe tanarul ata, n-are buletin". "Ce-ai facut ma cu buletinul?" "L-am uitat." Fluidul se scurge mai departe pe usa, nepasator. Discutii cu supraveghetorii, mers la decan. Decanul se uita pe legitimatie, se uita la mine, aproba: "Tu esti. Hai, du-te in sala; daca te intreaba cineva ceva, zici ca ai vorbit cu mine. Succes." Intrat in sala, asteptat, primit subiecte. Prima vedere: simple. Trebuie 10. Le fac pe toate. Mai cer o ciorna. Le mai fac o data. Mai cer o ciorna, le fac si a treia oara. Predau lucrarea, ies. Iar fofilat pe langa grupuri, iar intrebat rezultate. Iese charles, facem schimb de rezultate, totul pare bine. Ploaie. Calin. Rezultate, totul e ok, trebuie 10. Intrat inapoi in sala, asteptare, strigat, merg, ma opresc la catedra. Martor, cel din fata mea a luat 9.4. Corectorul ia grila, o suprapune, scanez frenetic, rasuflu usurat: "E bine." Supraveghetorul: "E, da, e bine." Ies. Multime agitata. Tata. "10". Telefon. Am intrat.

          Seara, rezultate. Certitudine; am intrat. 

          Epilog: Day 3: examen unibuc info. Relaxat. Am iesit din sala cu certitudinea ca am intrat si acolo. Ironie: 2 zile mai tarziu, aflu ca am intrat al 20-lea. Din 180 de locuri. La calculatoare intrasem pe 100. Dar toate astea nu mai conteaza. O sa fiu student la poli.

Remember 10C (part 1) sau "Dancing in the moonlight, waiting for the sunrise..."

           Primele raze ale rasaritului se ivesc de dupa coama dealului, luminand orizontul in nuante de galben si violet. "Vanilla sky", ii vine in minte in timp ce priveste, inmarmurit, jocul de lumini ce anunta zorile.
            Sta intins in sezlongul de lemn, bucurandu-se din plin de racoarea diminetii, de sunetul muzicii, de mirosul cafelei si de caldura senina a razelor proaspete ale unui nou soare. 
            Deja nu mai simte oboseala. E a doua noapte alba la rand pe care o petrece aici, cu prietenii si colegii sai, la cabana lui Calin. Sarbatoresc sfarsitul clasei a zecea. A mai trecut un an de liceu, un an de adolescenta, un an de vise neingradite si sperante oarbe.
             Clasa a zecea a trecut mult prea repede. A fost o adiere, o simte si acum, mai slaba si mai calda decat briza taioasa a diminetii. A trecut in fuga, cu bucuriile si tristetile inerente varstei, la fel de volatile ca roua asternuta intr-o dimineata de vara.
             Clasa a zecea a fost usoara. Cu profesorii se obisnuise deja, stia cum trebuie abordat fiecare pentru a-si asigura medii bune si "respect points" cu minim de efort. A fost clasa in care si-a atins un maxim de performanta; reusise sa se califice la doua olimpiade nationale; a ales noua sa pasiune(informatica) in dauna celei vechi(chimia). Tot in clasa a zecea si-a schimbat planurile de viitor pe termen lung. A renuntat la visele de medicina pentru o cariera in slujba calculatorului. Simte ca i se potriveste mai bine. Medicina a fost un vis boem, un cliseu romantic. A trebuit sa faca fata adevarului: medicii sunt prost platiti, indura ani intregi de chin prin facultate/internat/rezidentiat si doar putini ajung sa-si traiasca visul. Si el nu stie daca dorinta lui de a-si implini visul e destul de puternica. Informatica e un obiectiv concret, plauzibil. E un domeniu cu mare cautare, e frumoasa; la informatica se pricepe si cu ajutorul ei poate ajunge cineva. Iar visele nu se implinesc doar pentru ca iti doresti, oricat de mult ai visa. Visele se pierd.
              Deja, la sfarsitul clasei a zecea, s-au format "bisericutele". Clasa e divizata dupa reguli clare, stricte. Ei simt ca dezbinarea nu e un lucru benefic, dar pana acum n-au facut nimic pentru a remedia ceva. Fiecare trage pentru el, nimeni nu asculta parerile celorlalti, ignoranta si indiferenta ii domina pe toti. El stie acest lucru si incearca sa fie mai tolerant, mai intelegator, insa de fieare data "instinctul de turma" si nevoia de acceptare ii sufoca idividualitatea. E doar o figura in multime, fara vreun punct de vedere, fara opinii. De atatea ori ar fi vrut sa se opuna, sa spuna, pur si simplu "nu" unor decizii ale colegilor sai, insa n-a putut. Teama de respingere l-a sufocat de fiecare data.
             Totusi, clasa a zecea a fost frumoasa. Nici o grija nu i-a intunecat privirea, a reusit mereu sa gaseasca jumatatea plina, sa se bucure de fiecare clipa. Anul a trecut ca o adiere de fericire si voie buna. Acum, la sfarsit, prin minte i se perinda doar amintirile placute, zambetele, rasetele; se simte cuprins de o melancolie surprinzator de placuta, in timp ce, din spate, muzica rasuna in continuare, iar pe fata lui soarele unei noi zile isi joaca razele calde si senine.