Remember 9C (part 4) sau Anii mei tineri au sunat a cantec...

            Lumina violet a apusului patrunde in clasa prin ferestrele murdare; turnul manastirii reflecta razele soarelui muribund; ciorile se ridica la unison, pregatind asaltul final asupra manastirii. Inototdeauna s-a intrebat de ce fac ciorile una ca asta. Zboara in grup de pe acoperis si se napustesc asupra crucii de metal de pe varful turnului clopotnitei. Sau poate scena se desfasoara doar in imaginatia lui. Oricum, e o scena bizara.
             E joi seara, ora 6. Un profesor oarecare scrie lucruri neinsemnate pe tabla. Acum s-a oprit, asteptand insistent ca tabla sa fie stearsa. Nu se ofera nimeni. Pana la urma, profesorul isi formuleaza cererea cu o vadita iritare din cauza faptului ca nu i-a fost anticipata dorinta. Dar pe el nu-l intereseaza nici profesorul, nici tabla, cu atat mai putin lectia.
             Au trecut 6 luni de la inceputul scolii. 6 luni s-au scurs de la ziua in care a pasit in clasa mare si darapanata, plina de elevi necunoscuti si ostili. De atunci, a ajuns sa-i cunoasca putin mai bine, nu-i mai par ostili, ci deschisi si de treaba. Arunca o privire de jur imprejur:
             Randul de la geam: in ultima banca stau Alecs(Dimi) si Bogdan. Colegi inca din generala, se inteleg si se potrivesc bine. In fata lor, Calin Si Vlad. Mereu pusi pe sotii, se bat, se imbrancesc, chicotesc, n-au stare. Apoi Madalina si Miki. Despre ele nu stie mare lucru, a intrat foarte rar in vorba cu ele, de fiecare data pe subiecte legate de scoala. In fata lor Olguta si Bibi. Si ele colege inca din generala; cu ele mai vorbeste din cand in cand, Olguta il suna mereu seara ca sa il intrebe cum se rezolva vreo problema la informatica sau la mate. In prima banca stau Alexandra si Ramona, doua fete cu care n-a schimbat o vorba de la inceputul anului. Nu stie absolut nimic despre ele si, cum nici ele nu si-au manifestat vreo dorinta de a sti ceva despre el, n-a insistat in vreun fel.
             Randul de la mijloc: in ultima banca Lipan si Radu. Amandoi impunatori prin statura, ca doua turnuri gemene. Radu ii sopteste ceva lui Andrei, probabil detalii despre incercarile lui de a cuceri vreo fata de la noi din clasa (toate soldate cu esecuri rasunatoare). In fata lor Geanina si Catalina, fete de treaba, bune la mate si la whist, joc care a devenit foarte repede ocupatia principala a unei bune parti din elevii clasei, unindu-i si apropiindu-i. Apoi Rafaella si Corina, si ele colege din generala; de Rafaella auzea mereu in clasa a opta pe la olimpiadele de mate (era mereu in fata lui pe listele cu rezultate), iar pe Corina o stia de la meditatie. In fata lor erau Oana si Alina. Colege de la Rucar, erau inconjurate de o aura de mister. Pe Oana o considera intruchiparea perfectiunii pe pamant, iar Alina era "fata care sta cu Oana in banca". In prima banca erau Adrian Dobrescu si Braghis, doi colegi complet misteriosi. Braghis venea din Republica Moldova si nu vorbea niciodata cu nimeni, iar Adrian, poreclit "Charlie" (porecla care avea sa dainuiasca in timp) era un tip extrem de ciudat, care venea imbracat in costum si cara in fiecare zi dupa el o servieta imensa, plina cu manuale si caiete.
              Randul de la usa era oarecum special. Etichetati "comunistii", elevii de pe acest rand erau exemple de perfectiune scolara. Silitori, muncitori, si-au atras destul de repede o umbra de antipatie din partea clasei pentru ca nu faceau niciodata nimic altceva. Nu chiuleau cand se proclama "chiul in grup", nu se distrau niciodata cu restul clasei, etc etc. In ultima banca de pe randul fatidic se afla "rezistenta", el si colegul lui de banca, Hagi.
               In primele zile de scoala, il credea pe Hagi un exhibitionist nebun care nu deschisese o carte in viata lui. Avea un aspect de troglodit si nu il considera o "inteligenta nativa" sau un caracter special. La fel, Hagi il considera pe el un tocilar lipsit de substanta sau caracter, care nu stie altceva in afara de mate, fizica si chimie si incapabil sa formuleze vreo idee originala.
                Acum, dupa sase luni, parerile unuia despre celalalt s-au schimbat radical. Au ajuns colegi de banca, prieteni chiar. Fac schimb de idei, pareri despre orice subiect, in timpul orelor vorbesc mult despre orice altceva in afara de scoala, in cea mai mare parte a timpului in engleza, poate ca sa nu fie auziti/intelesi de colegele din fata lor (Zenaida si Alina Manole), sau poate pentru ca astfel pot sa vorbeasca mult mai deschis despre subiecte pe care le considerasera oarecum tabu pana atunci: dragoste, prietenie, si tot felul de concepte filosofice abstracte. Canta patimas in ore melodii de la Vama Veche pana la Blink 182 sau R.E.M.. Sunt doi copii nebuni care se bucura de viata, cu tot ce inseamna ea: fericire, tristete, melancolii subite, accese de romantism sau teribilism.



Vama Veche - Copilul si durerea
Asculta mai multe audio Muzica »



VAMA VECHE. ANA
Asculta mai multe audio Muzica »



Vama Veche - Armata
Asculta mai multe audio Muzica »



REM - Leaving New York
Asculta mai multe audio Muzica »



Blink 182- I miss u
Asculta mai multe audio Muzica »

             Melodiile pe care le stie pe de rost, pe care le-au cantat impreuna de atatea ori si in care se regaseste de fiecare data, cu visele, sperantele, fericirile si durerile sale.
            "Clopotelul" (poreclit "vaca", din cauza sunetului specific pe care il scoate) suna sfarsitul orei, trezindu-l brusc la realitate. Isi impacheteaza cartile si caietele si iese din clasa, absent. In spatele lui aude strigatele colegilor:
             -Lucica, vii la un whist? La Pelcea acasa.
             -Ce ora avem?
             -Logica...chiar vrei sa-l asculti pe Lorin o ora intreaga?
             -De ce as face asta? Hai sa mergem.
             Multimea de elevi galagiosi ies pe poarta liceului, stapaniti de o stare sublima de fericire inconstienta. Netulburati de griji, nu isi dau seama ca traiesc o perioada unica a vietii; niciodata nu vor mai regasi puritatea sentimentelor, inocenta trairilor si beatitudinea existentei simple pe care o traiesc acum. Vor dori mereu sa se intoarca la primii ani de liceu, care, insa, vor ramane mereu doar o amintire.

Remember 9C part II sau Cronica unei timiditati excesive

         Coridoarele sunt lungi, inalte si strabatute de o lumina stearsa, care se reflecta oarecum in podeaua lucioasa si in peretii care, candva, erau acoperiti cu o vopsea imaculata. Se vedea clar ca de mult nu se mai sinchisise nimeni sa improspateze stratul de vopsea. Observa detalii neinsemnate: un elev ii pune piedica altuia undeva la capatul culoarului, un profesor il urecheaza pe un pusti neastamparat, o fata isi rupe un toc si cade, starnind rasete copioase.
           Grupul lui il poarta spre clasa. Se pare ca multi stiu deja liceul pe dinafara, altfel cum ar fi gasit clasa atat de repede? Duh, e scris pe usa. 9C. Mate-info intensiv. Diriginte.
            Intrand in clasa, apuca sa arunce o privire fugara pana e impins de colegii lui din spate; trebuia sa inainteze, bloca usa. Ce ciudat suna: colegii lui. Habar n-are cine sunt. Niste pusti/pustoaice de varsta lui despre care nu stie mai nimic si cu care urmeaza sa imparta, se zice, cea mai frumoasa perioada din viata.
           Clasa e mare si inalta. Prin ferestre se scurge parca aceeasi lumina densa, galbuie, de data asta reflectata de lacul bancilor proaspat lustruite, in asteptarea noilor generatii de elevi. Pe table scrie ceva, incearca sa se concentreze si sa distinga literele, dar nu reuseste. Pune accesul de miopie spontana pe seama emotiilor si trece mai departe. Parchetul e antic si scartaie la orice pas; bancile sunt vechi si se vede ca s-a depus ceva efort spre indepartarea urmelor lasate de multimea de suporteri infocati, rockeri, rapperi, nazisti, indragostiti sau vandali, care, candva in trecut, au incercat sa lase posteritatii o farama din intelepciunea lor.
            Simtindu-se stanjenit ca sta in picioare ca un turn de control, se aseaza intr-una din banci. Hmmm, e mai spatioasa decat pare. Uite, are si pupitru, si scobitura pentru pix/stilou, e destul de confortabila. Incearca sa faca abstractie de scandura lipsa din scaun, care ii supune posteriorul unui supliciu deloc lesne de ignorat; trecand o mana peste suprafata lacuita a bancii, se inteapa intr-o aschie; tocmai cand incearca minutios sa-si scoata resturile aschiei din mana, observa pe cineva stand in picioare, langa banca lui, uitandu-se fix la el, parca asteptand ceva. Se intoarce spre persoana misterioasa, privindu-l cu mirare; desi e mic de statura, sta drept (putin prea drept), asteptand cu un aer de superioritate vadita. Intinde mana.
            -Eu sunt Pelcea.
            Daca ar fi putut sa-si ridice spranceana, ar fi facut-o. 'Ce daca esti Pelcea? Bravo tie. De fapt, mai auzise numele pe la colegele lui de meditatie. Putin sub jumatate din membrii clasei 9C fusesera colegi la o scoala oarecum privata(singura din oras) si se cunosteau destul de bine. (re)Numele lui Pelcea ajunsese de cateva ori si pe la urechile sale; auzise ca e un elev extraordinar, laudat de toti profesorii, desi nu stia sigur in ce domeniu se distinsese.
             -Andrei Ccc...Croitoru.
            A doua oara cand incearca sa vorbeasca si cuvintele ii sunt potrivnice. Se admonesteaza in gand pentru gestul clar de slabiciune. "I-am dat satisfactie. Uita-te la el, cum vine el ingamfat sa socializeze cu tipul retras din ultima banca, facand un gest caritabil din marinimia lui suprema. I-a cerut cineva vreun pic din marinimia lui? Sa si-o tina pentru el..."
            Pelcea mai mormaie cateva cuvinte; incearca sa-i raspunda, nu stie sigur daca a zis cu adevarat ceva sau daca vorbele au ramas in stadiu de concept in mintea sa.
             Se ridica din banca, iese din clasa, se plimba cu un aer fortat de lejeritate. Se opreste langa un grup de colegi de-ai lui cu care facuse cunostinta mai devreme. Erau trei adunati in jurul unuia din ei, caruia i se adresau cu numele "hagi". Nu stia sigur daca era numele lui real sau daca era foarte bun la fotbal(nu parea genul fotbalistului, dar tot ce se poate...) sau daca era vreo porecla dobandita cine stie cum. Cei trei par ca nu-l observa. Isi face loc incet, neinsistent, pe langa ei, ascultand conversatia. Tancuri, grenade, AG-uri si polemici pe subiectul puterii de distrugere a instrumentelor de mai sus. Asculta, mirat, un schimb acid de replici despre diferentele dintre un frag grenade si un concussion grenade, in timp ce un fior de panica si dezradacinare ii cuprinde sira spinarii. Astia sunt colegii lui? O trupa pestrita de nebuni imgamfati care se stiu deja toti intre ei si in care el nu va reusi niciodata sa se integreze. Nelinistile ii sunt calmate oarecum de gandul ca nu toti colegii lui erau asa. Doar baietii. Cu fetele nu intrase aproape deloc in vorba. Oare cum erau colegele lui? La prima vedere ii parusera simpatice si de treaba. Oare printre ele o sa-si gaseasca vreo buna prietena, sau mai multe bune prietene, sau marea dragoste, asa cum auzise ca se obisnuieste la liceu? Se decide sa intre in vorba cu viitoarele colege. Pe cateva dintre ele deja le cunoaste, asa ca nu-i va fi prea greu sa se lipeasca unui grup de discutii. Cum pe coridor nu mai era nimeni, intra in clasa. Isi arunca privirea in mijlocul salii; atunci o vede. Si atunci simte ca nimic nu va mai fi la fel.

Remember IX C

         Pasii ii rasuna mecanic pe asfalt; unul, inca unul si inca unul, il poarta spre destinatie. Stie unde merge, dar nu are nici cea mai mica idee ce il asteapta la capatul drumului. Necunoscutul il imbie, ii domina gandurile. Simte cum sangele ii curge prin vene din ce in ce mai repede, simte atractia irezistibila, dorinta de altceva, de ceva nou, surprinzator, spectaculos.

          Trece grabit prin fata liceului, arunca o privire la cladirea veche, impunatoare; doar o privire si merge mai departe. Ajunge in curtea scolii; o lumina orbitoare il izbeste, pupilele i se dilata, se opreste pe loc pentru o clipa, priveste in jur: grupuri de elevi; mici, mari, baieti, fete, adunati la un loc sau singuri, galagiosi, nerabdatori, entuziasti. Vacarmul il sperie, haosul il impresioneaza. Merge mai departe; patrunde in multime, cautand o figura familiara. Deodata, simte o mana pe umarul drept: o cunostinta din scoala generala il saluta.
         -Ce mai faci, varule? Ai venit la deschidere?
         De parca s-ar mai fi desfasurat vreun eveniment in acelasi timp, in acelasi loc, la care sa fi venit. Logic ca a venit la deschidere...
         -Mmmm...da...cred...
         Incearca sa raspunda coerent, dar cuvintele i se impleticesc undeva la nivelul faringelui, vor sa iasa toate odata; el incearca sa le controleze, dar i se pare ca au o vointa proprie. Cunostinta din generala pleaca spre unul din zecile de grupuri galagioase din curte, grupul il absoarbe, iar el ramane din nou singur.
            Se indreapta spre centrul curtii, unde sunt careurile marcate pentru fiecare clasa. Acolo spera sa isi gaseasca viitorii colegi; o parte din ei ii sunt cunoscuti, dar pe majoritatea nu i-a vazut niciodata. Timp de cateva minute umbla aiurit in stanga si in dreapta, se impiedica de un om solid, isi cere repede scuze, poate era vreun viitor profesor, nu e indicat sa te pui rau cu viitorii profesori inca din prima zi. La un moment dat, aude un glas care il striga de undeva din spate.
              Era Olga. O stia de un semestru, era in grupa lui de meditatie la matematica. O vede. Ea e. Se indreapta cu pasi grabiti, aproape alergand, spre grupul de unde l-a strigat. Acolo vede niste fete cunoscute: Corina, Bibi, si ele colege de meditatie. Asta e! Si-a gasit clasa, colegii, sunt toti grupati in careul pe care scrie cu creta alba, putin sters: IX C. Viitoarea lui clasa. Ce mai, clasa lui. Pentru prima data in acea dimineata, simte ca si-a gasit locul. Intra in vorba cu cativa colegi pe care ii cunostea, se prezinta altora necunoscuti. Aude nume de familie, prenume, dar pe moment nu retine nici unul. Hagi, Pelcea, Dobrescu, Voicu..."cine or fi si astia? Colegii mei..." Toti se mira, se aseaza pe langa el, se masoara. E cu un cap deasupra tuturor, dar nu se simte prea jenat din cauza asta. Mereu a avut de-a face cu aceeasi situatie: mirarea generala si glumele nesarate pe seama inaltimii. Nu-l deranjeaza, se pune in pielea celorlalti si se gandeste ca si el ar fi un pic mirat daca ar vedea un tip de statura sa.
              Minutele trec, incepe sa se obisnuiasca cu vacarmul general, undeva in mjlocul curtii vorbeste directorul; apoi vorbeste o eleva, apoi primarul, apoi iar directorul. Sunt invitati sa intre in liceu, sa-si gaseasca clasele.
             "Clasa mea"...gandeste putin speriat. "Oare cum arata? N-am vazut niciodata o clasa de la Dinicu. Am auzit ca sunt mari si urate. Eh, o sa ma obisnuiesc...cat de rea poate sa fie?". Gandurile i se succed cu o viteza ametitoare in timp ce multimea il poarta spre usa mult prea stramta pentru fluxul de elevi care se indreapta spre ea ca un rau iesit din matca; se mira de ce n-au deschis ambele usi, dar mirarea i se dizolva imediat; intra pe usa. Scarile sunt late, interiorul liceului are un aspect oarecum sinistru, dar nu-i pasa. Euforia primei zile in clasa a noua a ajuns sa-l domine in timp ce multimea de elevi galagiosi il poarta in sus pe scari, spre clasa in care va invata in urmatorii 4 ani. Clasa a noua C.

Time and again

Simt timpul ca pe o boala

Simt cum ma apasa, cum trece peste mine ca o roata de tortura, cum imi sfasie vointa, imi sufoca sufletul, imi dizolva viata si fura bucati din ea, fara scrupule sau mila.

Timpul nu are rabdare cu nimeni; clipele se succed intr-un ritm delirant, prezentul spre trecut, viitorul spre prezent, dintotdeauna si pentru totdeauna, fara ca incercarile noastre de a-l tine in loc sa aiba vreo insemnatate. Nepasator si nemarginit de orgolios in eternitatea lui, timpul isi desfasoara clipele in fata noastra, destul de incet incat sa ne dea iluzia ca le putem opri si destul de repede incat sa ne scape de fiecare data printre degete, ca praful in vant sau ca mirosul unei zile de vara risipit de briza.