Teleapatic

New me

2008-10-20T14:26:00.003+03:00

M-am mutat. Adresa noua este http://teleapatic.wordpress.com sau, pentru maniacii de click-uri, asta.

Noul blog este inca in constructie, doar am importat posturile vechi. Imi propun sa scriu mai mult, mai regulat si mai altfel. Voi vedea daca o sa reusesc ce mi-am propus.

Cya around.

In limbo

2008-08-20T09:29:00.002+03:00

Zilele astea vara e in toi; ceruri impecabil de senine dimineata, furtuni calde dupa-amiaza, cuptor in aer liber la pranz. Caldura topeste tot: simturi, vointe, ganduri, vorbe, vise.
Zilele astea sunt banal in totaliate. Ma simt incapabil sa creez ceva original, orice gand ce-mi incolteste in minte mi se pare o copie a unei idei pe care am auzit-o undeva, candva. Ma simt amortit, tintuit in loc de o forta invizibila careia imi e imposibil sa ma impotrivesc. Vad lumea de afara, traieste, respira, se misca, in timp ce eu sunt prins in balonul meu de sapun pe care n-am puterea sa-l sparg.
Zilele astea astept. Astept...nici eu nu stiu ce. Stiu doar ca trebuie sa fie altceva. Alta zi, alta priveliste, alti oameni, alta lume. Am terminat o etapa din viata (ce cliseic suna), o alta etapa ma asteapta peste cateva saptamani; dar pana atunci ce se intampla? Ce ar trebui sa fac? Simt cum timpul trece prin mine ca vantul printre ramurile goale, fara sa lase vreo urma, fara sa schimbe ceva, fara sa conteze. Zile pierdute in asteptare, sub indemnul cald al verii care topeste tot.

Higher

2008-07-30T14:42:00.005+03:00

Zilele trecute am fost pe munte. Pe Iezer, ca sa fiu mai explicit. Dupa ce toate problemele cu admiterea au fost rezolvate, dupa ce m-am vazut inscris si inmatriculat, calatoria pe munte a fost o binevenita sursa de liniste si seninatate. Compania a fost placuta, nu foarte numeroasa: Vlad, Andrada si Meme. Doar noi si muntele care trebuia invins. L-am invins pana la urma, dupa 4 ore de traversat paduri, ape, stanci am ajuns la refugiul Iezer, unde ne-am bucurat de binemeritata odihna si de mult ravnita mancare.

La refugiu ne-am intalnit cu nea Cornel, un tip foarte de treaba care ne-a descuiat jumatatea ingrijita a refugiului, rezervata salvamontului si oaspetilor lor. Pana seara au mai venit 2 cehi care calatoreau prin muntii nostri si un grup de oameni calare pe cai, care au coborat de pe munte si au poposit peste noapte la refugiu. Ploaia si vantul ne-au obligat sa renuntam la planurile noastre de dormit in cort, in aer liber, in schimb am fost cazati in refugiu, langa soba, iar nea Cornel ne-a preparat o ciorba fenomenala.

A doua zi am pornit inapoi, pe o ruta ocolitaore ce traversa crestele cele mai importante din zona. Astfel, am ajuns pe vf. Iezerul Mare, pe vf. Rosu si am trecut pe langa vf. Batrana; am ajuns la cabana Voina dupa 6 ore de la plecare.

A fost o experienta destul de impresionanta, mai ales pentru mine, un "virgin" al muntelui. Oboseala si febra musculara au fost doar niste efecte secundare minore, care n-au putut sa puna in umbra exaltarea si fericirea sublima pe care o simti atunci cand atingi varful.

Evident, vorbaria mea nu poate sa descrie exact experienta unica pe care am trait-o acolo sus, asa ca, voila:

Tovarasii de calatorie:

Refugiul:

Poze de sus:

High

2008-07-30T10:19:00.003+03:00

Multe s-au mai intamplat de cand am scris ultima oara pe-aici pe blog. A fost bac, a fost admitere, au fost emotii, a fost alta admitere, a fost inscriere la facultate; a fost bine.

Bacul l-am luat. Usor, greu, cum o fi fost. Oralele au trecut mult mai repede decat mi-as fi imaginat, mult mai usor decat mi-as fi imaginat, iar eu m-am comportat mai bine decat mi-as fi imaginat. Romana scris a fost o mimora dezamagire, n-am luat cat m-as fi asteptat sa iau, dar o sa pun asta pe seama interpretarii mele "originale" a poeziei lui Nichita Stanescu si pe seama corectorilor, probabil plictisiti, si a baremului mult prea strict pentru un comentariu de poezie. Mate a fost bine, fizica a fost binisor, am gresit banalitati. Sport a fost bine si gata bacul. 9,69 si linie dreapta spre admitere.

Day 1: examen mate. Agitatie inainte, multime in fata facultatii, umblu ca o oaie capiata vreo 5 minute, vad o mana ridicata; charles. Stat de vorba cu charles si mihaela pana la ora fatidica. Intrat in sala, plimbare pe coridoare, intrat definitiv in sala. Discurs din partea supraveghetorilor, atentie sa nu copiem, sa ne respectam unii pe altii etc etc. Subiecte. Prima vedere. 3 mai grele. Fac pe cele usoare. Fac pe cele grele. Verific. Verific. Verific. Predau lucrarea. Ies. Afara, lume multa, agitatie. Ma fofilez pe langa niste grupuri, ma bag in vorba, intreb pe unii, pe altii, aflu ca facusem bine cele 3 probleme grele (care, sa fiu sincer, nu erau foarte grele, gen olimpiada, dar erau peste media celorlalte si puteau crea neplaceri). Iese charles. Luam in revista rezultatele pe care ni le amintim, totul e bine. Intru in sala, astept. Astept. Imi aud numele. Merg. Sunt martor la corectarea celui(sau celei, nu mai tin minte) din fata mea. Apoi urmez eu. Momentul critic: examinatorul pune grila lui peste grila mea, iar eu scanez frenetic foaia, cautand X-urile si liniile. O linie. Restul X. Nu e bine, o linie, care exercitiu o fi? Parca erau corecte alea grele. Ah, o fi de 6 puncte, sau de 8. Ah, ah, ah...86 de puncte. Adica 96 cu cele din oficiu, adica 9.6 la mate. Rasuflu usurat. Inca e bine. Maine trebuie 10.

Day 2: examen fizica. Aceeasi agitatie in fata facultatii. Charles la locul lui obisnuit. Ma asez langa el. Vine si mihaela. Charles are 10 la mate, e linistit. Mihaela are 9.6, dar nu e prea ingrijorata. Cineva striga, multimea se misca precum o masa compacta, precum un fluid printr-o clepsidra. La intrare, imi aduc aminte ca trebuie sa scot buletinul si legitimatia. Nu gasesc buletinul. Ah, l-am lasat acasa, portofelul era sub patura. Arat legitimatia paznicului. Ma intreaba de buletin. "N-am.". "Cum n-ai?" "L-am uitat acasa. Dar am legitimatia, si am fost ieri la mate, si..." "Pai eu far buletin nu pot sa te las. Du-te acasa si adu-l, ai timp pana la 10, mai mult de o ora." Din spate se aude o voce. "Pe cine trimiti acasa?" "Uite pe tanarul ata, n-are buletin". "Ce-ai facut ma cu buletinul?" "L-am uitat." Fluidul se scurge mai departe pe usa, nepasator. Discutii cu supraveghetorii, mers la decan. Decanul se uita pe legitimatie, se uita la mine, aproba: "Tu esti. Hai, du-te in sala; daca te intreaba cineva ceva, zici ca ai vorbit cu mine. Succes." Intrat in sala, asteptat, primit subiecte. Prima vedere: simple. Trebuie 10. Le fac pe toate. Mai cer o ciorna. Le mai fac o data. Mai cer o ciorna, le fac si a treia oara. Predau lucrarea, ies. Iar fofilat pe langa grupuri, iar intrebat rezultate. Iese charles, facem schimb de rezultate, totul pare bine. Ploaie. Calin. Rezultate, totul e ok, trebuie 10. Intrat inapoi in sala, asteptare, strigat, merg, ma opresc la catedra. Martor, cel din fata mea a luat 9.4. Corectorul ia grila, o suprapune, scanez frenetic, rasuflu usurat: "E bine." Supraveghetorul: "E, da, e bine." Ies. Multime agitata. Tata. "10". Telefon. Am intrat.

Seara, rezultate. Certitudine; am intrat.

Epilog: Day 3: examen unibuc info. Relaxat. Am iesit din sala cu certitudinea ca am intrat si acolo. Ironie: 2 zile mai tarziu, aflu ca am intrat al 20-lea. Din 180 de locuri. La calculatoare intrasem pe 100. Dar toate astea nu mai conteaza. O sa fiu student la poli.

Remember 10C (part 1) sau "Dancing in the moonlight, waiting for the sunrise..."

2008-07-14T11:51:00.003+03:00

Primele raze ale rasaritului se ivesc de dupa coama dealului, luminand orizontul in nuante de galben si violet. "Vanilla sky", ii vine in minte in timp ce priveste, inmarmurit, jocul de lumini ce anunta zorile.
Sta intins in sezlongul de lemn, bucurandu-se din plin de racoarea diminetii, de sunetul muzicii, de mirosul cafelei si de caldura senina a razelor proaspete ale unui nou soare.
Deja nu mai simte oboseala. E a doua noapte alba la rand pe care o petrece aici, cu prietenii si colegii sai, la cabana lui Calin. Sarbatoresc sfarsitul clasei a zecea. A mai trecut un an de liceu, un an de adolescenta, un an de vise neingradite si sperante oarbe.
Clasa a zecea a trecut mult prea repede. A fost o adiere, o simte si acum, mai slaba si mai calda decat briza taioasa a diminetii. A trecut in fuga, cu bucuriile si tristetile inerente varstei, la fel de volatile ca roua asternuta intr-o dimineata de vara.
Clasa a zecea a fost usoara. Cu profesorii se obisnuise deja, stia cum trebuie abordat fiecare pentru a-si asigura medii bune si "respect points" cu minim de efort. A fost clasa in care si-a atins un maxim de performanta; reusise sa se califice la doua olimpiade nationale; a ales noua sa pasiune(informatica) in dauna celei vechi(chimia). Tot in clasa a zecea si-a schimbat planurile de viitor pe termen lung. A renuntat la visele de medicina pentru o cariera in slujba calculatorului. Simte ca i se potriveste mai bine. Medicina a fost un vis boem, un cliseu romantic. A trebuit sa faca fata adevarului: medicii sunt prost platiti, indura ani intregi de chin prin facultate/internat/rezidentiat si doar putini ajung sa-si traiasca visul. Si el nu stie daca dorinta lui de a-si implini visul e destul de puternica. Informatica e un obiectiv concret, plauzibil. E un domeniu cu mare cautare, e frumoasa; la informatica se pricepe si cu ajutorul ei poate ajunge cineva. Iar visele nu se implinesc doar pentru ca iti doresti, oricat de mult ai visa. Visele se pierd.
Deja, la sfarsitul clasei a zecea, s-au format "bisericutele". Clasa e divizata dupa reguli clare, stricte. Ei simt ca dezbinarea nu e un lucru benefic, dar pana acum n-au facut nimic pentru a remedia ceva. Fiecare trage pentru el, nimeni nu asculta parerile celorlalti, ignoranta si indiferenta ii domina pe toti. El stie acest lucru si incearca sa fie mai tolerant, mai intelegator, insa de fieare data "instinctul de turma" si nevoia de acceptare ii sufoca idividualitatea. E doar o figura in multime, fara vreun punct de vedere, fara opinii. De atatea ori ar fi vrut sa se opuna, sa spuna, pur si simplu "nu" unor decizii ale colegilor sai, insa n-a putut. Teama de respingere l-a sufocat de fiecare data.
Totusi, clasa a zecea a fost frumoasa. Nici o grija nu i-a intunecat privirea, a reusit mereu sa gaseasca jumatatea plina, sa se bucure de fiecare clipa. Anul a trecut ca o adiere de fericire si voie buna. Acum, la sfarsit, prin minte i se perinda doar amintirile placute, zambetele, rasetele; se simte cuprins de o melancolie surprinzator de placuta, in timp ce, din spate, muzica rasuna in continuare, iar pe fata lui soarele unei noi zile isi joaca razele calde si senine.

Remember 9C (part 4) sau Anii mei tineri au sunat a cantec...

2008-06-15T14:32:00.010+03:00

Lumina violet a apusului patrunde in clasa prin ferestrele murdare; turnul manastirii reflecta razele soarelui muribund; ciorile se ridica la unison, pregatind asaltul final asupra manastirii. Inototdeauna s-a intrebat de ce fac ciorile una ca asta. Zboara in grup de pe acoperis si se napustesc asupra crucii de metal de pe varful turnului clopotnitei. Sau poate scena se desfasoara doar in imaginatia lui. Oricum, e o scena bizara.
             E joi seara, ora 6. Un profesor oarecare scrie lucruri neinsemnate pe tabla. Acum s-a oprit, asteptand insistent ca tabla sa fie stearsa. Nu se ofera nimeni. Pana la urma, profesorul isi formuleaza cererea cu o vadita iritare din cauza faptului ca nu i-a fost anticipata dorinta. Dar pe el nu-l intereseaza nici profesorul, nici tabla, cu atat mai putin lectia.
             Au trecut 6 luni de la inceputul scolii. 6 luni s-au scurs de la ziua in care a pasit in clasa mare si darapanata, plina de elevi necunoscuti si ostili. De atunci, a ajuns sa-i cunoasca putin mai bine, nu-i mai par ostili, ci deschisi si de treaba. Arunca o privire de jur imprejur:
             Randul de la geam: in ultima banca stau Alecs(Dimi) si Bogdan. Colegi inca din generala, se inteleg si se potrivesc bine. In fata lor, Calin Si Vlad. Mereu pusi pe sotii, se bat, se imbrancesc, chicotesc, n-au stare. Apoi Madalina si Miki. Despre ele nu stie mare lucru, a intrat foarte rar in vorba cu ele, de fiecare data pe subiecte legate de scoala. In fata lor Olguta si Bibi. Si ele colege inca din generala; cu ele mai vorbeste din cand in cand, Olguta il suna mereu seara ca sa il intrebe cum se rezolva vreo problema la informatica sau la mate. In prima banca stau Alexandra si Ramona, doua fete cu care n-a schimbat o vorba de la inceputul anului. Nu stie absolut nimic despre ele si, cum nici ele nu si-au manifestat vreo dorinta de a sti ceva despre el, n-a insistat in vreun fel.
             Randul de la mijloc: in ultima banca Lipan si Radu. Amandoi impunatori prin statura, ca doua turnuri gemene. Radu ii sopteste ceva lui Andrei, probabil detalii despre incercarile lui de a cuceri vreo fata de la noi din clasa (toate soldate cu esecuri rasunatoare). In fata lor Geanina si Catalina, fete de treaba, bune la mate si la whist, joc care a devenit foarte repede ocupatia principala a unei bune parti din elevii clasei, unindu-i si apropiindu-i. Apoi Rafaella si Corina, si ele colege din generala; de Rafaella auzea mereu in clasa a opta pe la olimpiadele de mate (era mereu in fata lui pe listele cu rezultate), iar pe Corina o stia de la meditatie. In fata lor erau Oana si Alina. Colege de la Rucar, erau inconjurate de o aura de mister. Pe Oana o considera intruchiparea perfectiunii pe pamant, iar Alina era "fata care sta cu Oana in banca". In prima banca erau Adrian Dobrescu si Braghis, doi colegi complet misteriosi. Braghis venea din Republica Moldova si nu vorbea niciodata cu nimeni, iar Adrian, poreclit "Charlie" (porecla care avea sa dainuiasca in timp) era un tip extrem de ciudat, care venea imbracat in costum si cara in fiecare zi dupa el o servieta imensa, plina cu manuale si caiete.
              Randul de la usa era oarecum special. Etichetati "comunistii", elevii de pe acest rand erau exemple de perfectiune scolara. Silitori, muncitori, si-au atras destul de repede o umbra de antipatie din partea clasei pentru ca nu faceau niciodata nimic altceva. Nu chiuleau cand se proclama "chiul in grup", nu se distrau niciodata cu restul clasei, etc etc. In ultima banca de pe randul fatidic se afla "rezistenta", el si colegul lui de banca, Hagi.
               In primele zile de scoala, il credea pe Hagi un exhibitionist nebun care nu deschisese o carte in viata lui. Avea un aspect de troglodit si nu il considera o "inteligenta nativa" sau un caracter special. La fel, Hagi il considera pe el un tocilar lipsit de substanta sau caracter, care nu stie altceva in afara de mate, fizica si chimie si incapabil sa formuleze vreo idee originala.
                Acum, dupa sase luni, parerile unuia despre celalalt s-au schimbat radical. Au ajuns colegi de banca, prieteni chiar. Fac schimb de idei, pareri despre orice subiect, in timpul orelor vorbesc mult despre orice altceva in afara de scoala, in cea mai mare parte a timpului in engleza, poate ca sa nu fie auziti/intelesi de colegele din fata lor (Zenaida si Alina Manole), sau poate pentru ca astfel pot sa vorbeasca mult mai deschis despre subiecte pe care le considerasera oarecum tabu pana atunci: dragoste, prietenie, si tot felul de concepte filosofice abstracte. Canta patimas in ore melodii de la Vama Veche pana la Blink 182 sau R.E.M.. Sunt doi copii nebuni care se bucura de viata, cu tot ce inseamna ea: fericire, tristete, melancolii subite, accese de romantism sau teribilism.

Vama Veche - Copilul si durerea
Asculta mai multe audio Muzica »

VAMA VECHE. ANA
Asculta mai multe audio Muzica »

Vama Veche - Armata
Asculta mai multe audio Muzica »

REM - Leaving New York
Asculta mai multe audio Muzica »

Blink 182- I miss u
Asculta mai multe audio Muzica »

             Melodiile pe care le stie pe de rost, pe care le-au cantat impreuna de atatea ori si in care se regaseste de fiecare data, cu visele, sperantele, fericirile si durerile sale.
            "Clopotelul" (poreclit "vaca", din cauza sunetului specific pe care il scoate) suna sfarsitul orei, trezindu-l brusc la realitate. Isi impacheteaza cartile si caietele si iese din clasa, absent. In spatele lui aude strigatele colegilor:
             -Lucica, vii la un whist? La Pelcea acasa.
             -Ce ora avem?
             -Logica...chiar vrei sa-l asculti pe Lorin o ora intreaga?
             -De ce as face asta? Hai sa mergem.
             Multimea de elevi galagiosi ies pe poarta liceului, stapaniti de o stare sublima de fericire inconstienta. Netulburati de griji, nu isi dau seama ca traiesc o perioada unica a vietii; niciodata nu vor mai regasi puritatea sentimentelor, inocenta trairilor si beatitudinea existentei simple pe care o traiesc acum. Vor dori mereu sa se intoarca la primii ani de liceu, care, insa, vor ramane mereu doar o amintire.

Remember 9C part II sau Cronica unei timiditati excesive

2008-06-13T09:06:00.001+03:00

Coridoarele sunt lungi, inalte si strabatute de o lumina stearsa, care se reflecta oarecum in podeaua lucioasa si in peretii care, candva, erau acoperiti cu o vopsea imaculata. Se vedea clar ca de mult nu se mai sinchisise nimeni sa improspateze stratul de vopsea. Observa detalii neinsemnate: un elev ii pune piedica altuia undeva la capatul culoarului, un profesor il urecheaza pe un pusti neastamparat, o fata isi rupe un toc si cade, starnind rasete copioase.
           Grupul lui il poarta spre clasa. Se pare ca multi stiu deja liceul pe dinafara, altfel cum ar fi gasit clasa atat de repede? Duh, e scris pe usa. 9C. Mate-info intensiv. Diriginte.
            Intrand in clasa, apuca sa arunce o privire fugara pana e impins de colegii lui din spate; trebuia sa inainteze, bloca usa. Ce ciudat suna: colegii lui. Habar n-are cine sunt. Niste pusti/pustoaice de varsta lui despre care nu stie mai nimic si cu care urmeaza sa imparta, se zice, cea mai frumoasa perioada din viata.
           Clasa e mare si inalta. Prin ferestre se scurge parca aceeasi lumina densa, galbuie, de data asta reflectata de lacul bancilor proaspat lustruite, in asteptarea noilor generatii de elevi. Pe table scrie ceva, incearca sa se concentreze si sa distinga literele, dar nu reuseste. Pune accesul de miopie spontana pe seama emotiilor si trece mai departe. Parchetul e antic si scartaie la orice pas; bancile sunt vechi si se vede ca s-a depus ceva efort spre indepartarea urmelor lasate de multimea de suporteri infocati, rockeri, rapperi, nazisti, indragostiti sau vandali, care, candva in trecut, au incercat sa lase posteritatii o farama din intelepciunea lor.
            Simtindu-se stanjenit ca sta in picioare ca un turn de control, se aseaza intr-una din banci. Hmmm, e mai spatioasa decat pare. Uite, are si pupitru, si scobitura pentru pix/stilou, e destul de confortabila. Incearca sa faca abstractie de scandura lipsa din scaun, care ii supune posteriorul unui supliciu deloc lesne de ignorat; trecand o mana peste suprafata lacuita a bancii, se inteapa intr-o aschie; tocmai cand incearca minutios sa-si scoata resturile aschiei din mana, observa pe cineva stand in picioare, langa banca lui, uitandu-se fix la el, parca asteptand ceva. Se intoarce spre persoana misterioasa, privindu-l cu mirare; desi e mic de statura, sta drept (putin prea drept), asteptand cu un aer de superioritate vadita. Intinde mana.
            -Eu sunt Pelcea.
            Daca ar fi putut sa-si ridice spranceana, ar fi facut-o. 'Ce daca esti Pelcea? Bravo tie. De fapt, mai auzise numele pe la colegele lui de meditatie. Putin sub jumatate din membrii clasei 9C fusesera colegi la o scoala oarecum privata(singura din oras) si se cunosteau destul de bine. (re)Numele lui Pelcea ajunsese de cateva ori si pe la urechile sale; auzise ca e un elev extraordinar, laudat de toti profesorii, desi nu stia sigur in ce domeniu se distinsese.
             -Andrei Ccc...Croitoru.
            A doua oara cand incearca sa vorbeasca si cuvintele ii sunt potrivnice. Se admonesteaza in gand pentru gestul clar de slabiciune. "I-am dat satisfactie. Uita-te la el, cum vine el ingamfat sa socializeze cu tipul retras din ultima banca, facand un gest caritabil din marinimia lui suprema. I-a cerut cineva vreun pic din marinimia lui? Sa si-o tina pentru el..."
            Pelcea mai mormaie cateva cuvinte; incearca sa-i raspunda, nu stie sigur daca a zis cu adevarat ceva sau daca vorbele au ramas in stadiu de concept in mintea sa.
             Se ridica din banca, iese din clasa, se plimba cu un aer fortat de lejeritate. Se opreste langa un grup de colegi de-ai lui cu care facuse cunostinta mai devreme. Erau trei adunati in jurul unuia din ei, caruia i se adresau cu numele "hagi". Nu stia sigur daca era numele lui real sau daca era foarte bun la fotbal(nu parea genul fotbalistului, dar tot ce se poate...) sau daca era vreo porecla dobandita cine stie cum. Cei trei par ca nu-l observa. Isi face loc incet, neinsistent, pe langa ei, ascultand conversatia. Tancuri, grenade, AG-uri si polemici pe subiectul puterii de distrugere a instrumentelor de mai sus. Asculta, mirat, un schimb acid de replici despre diferentele dintre un frag grenade si un concussion grenade, in timp ce un fior de panica si dezradacinare ii cuprinde sira spinarii. Astia sunt colegii lui? O trupa pestrita de nebuni imgamfati care se stiu deja toti intre ei si in care el nu va reusi niciodata sa se integreze. Nelinistile ii sunt calmate oarecum de gandul ca nu toti colegii lui erau asa. Doar baietii. Cu fetele nu intrase aproape deloc in vorba. Oare cum erau colegele lui? La prima vedere ii parusera simpatice si de treaba. Oare printre ele o sa-si gaseasca vreo buna prietena, sau mai multe bune prietene, sau marea dragoste, asa cum auzise ca se obisnuieste la liceu? Se decide sa intre in vorba cu viitoarele colege. Pe cateva dintre ele deja le cunoaste, asa ca nu-i va fi prea greu sa se lipeasca unui grup de discutii. Cum pe coridor nu mai era nimeni, intra in clasa. Isi arunca privirea in mijlocul salii; atunci o vede. Si atunci simte ca nimic nu va mai fi la fel.

Remember IX C

2008-06-12T14:36:00.002+03:00

Pasii ii rasuna mecanic pe asfalt; unul, inca unul si inca unul, il poarta spre destinatie. Stie unde merge, dar nu are nici cea mai mica idee ce il asteapta la capatul drumului. Necunoscutul il imbie, ii domina gandurile. Simte cum sangele ii curge prin vene din ce in ce mai repede, simte atractia irezistibila, dorinta de altceva, de ceva nou, surprinzator, spectaculos.

          Trece grabit prin fata liceului, arunca o privire la cladirea veche, impunatoare; doar o privire si merge mai departe. Ajunge in curtea scolii; o lumina orbitoare il izbeste, pupilele i se dilata, se opreste pe loc pentru o clipa, priveste in jur: grupuri de elevi; mici, mari, baieti, fete, adunati la un loc sau singuri, galagiosi, nerabdatori, entuziasti. Vacarmul il sperie, haosul il impresioneaza. Merge mai departe; patrunde in multime, cautand o figura familiara. Deodata, simte o mana pe umarul drept: o cunostinta din scoala generala il saluta.
         -Ce mai faci, varule? Ai venit la deschidere?
         De parca s-ar mai fi desfasurat vreun eveniment in acelasi timp, in acelasi loc, la care sa fi venit. Logic ca a venit la deschidere...
         -Mmmm...da...cred...
         Incearca sa raspunda coerent, dar cuvintele i se impleticesc undeva la nivelul faringelui, vor sa iasa toate odata; el incearca sa le controleze, dar i se pare ca au o vointa proprie. Cunostinta din generala pleaca spre unul din zecile de grupuri galagioase din curte, grupul il absoarbe, iar el ramane din nou singur.
            Se indreapta spre centrul curtii, unde sunt careurile marcate pentru fiecare clasa. Acolo spera sa isi gaseasca viitorii colegi; o parte din ei ii sunt cunoscuti, dar pe majoritatea nu i-a vazut niciodata. Timp de cateva minute umbla aiurit in stanga si in dreapta, se impiedica de un om solid, isi cere repede scuze, poate era vreun viitor profesor, nu e indicat sa te pui rau cu viitorii profesori inca din prima zi. La un moment dat, aude un glas care il striga de undeva din spate.
              Era Olga. O stia de un semestru, era in grupa lui de meditatie la matematica. O vede. Ea e. Se indreapta cu pasi grabiti, aproape alergand, spre grupul de unde l-a strigat. Acolo vede niste fete cunoscute: Corina, Bibi, si ele colege de meditatie. Asta e! Si-a gasit clasa, colegii, sunt toti grupati in careul pe care scrie cu creta alba, putin sters: IX C. Viitoarea lui clasa. Ce mai, clasa lui. Pentru prima data in acea dimineata, simte ca si-a gasit locul. Intra in vorba cu cativa colegi pe care ii cunostea, se prezinta altora necunoscuti. Aude nume de familie, prenume, dar pe moment nu retine nici unul. Hagi, Pelcea, Dobrescu, Voicu..."cine or fi si astia? Colegii mei..." Toti se mira, se aseaza pe langa el, se masoara. E cu un cap deasupra tuturor, dar nu se simte prea jenat din cauza asta. Mereu a avut de-a face cu aceeasi situatie: mirarea generala si glumele nesarate pe seama inaltimii. Nu-l deranjeaza, se pune in pielea celorlalti si se gandeste ca si el ar fi un pic mirat daca ar vedea un tip de statura sa.
              Minutele trec, incepe sa se obisnuiasca cu vacarmul general, undeva in mjlocul curtii vorbeste directorul; apoi vorbeste o eleva, apoi primarul, apoi iar directorul. Sunt invitati sa intre in liceu, sa-si gaseasca clasele.
             "Clasa mea"...gandeste putin speriat. "Oare cum arata? N-am vazut niciodata o clasa de la Dinicu. Am auzit ca sunt mari si urate. Eh, o sa ma obisnuiesc...cat de rea poate sa fie?". Gandurile i se succed cu o viteza ametitoare in timp ce multimea il poarta spre usa mult prea stramta pentru fluxul de elevi care se indreapta spre ea ca un rau iesit din matca; se mira de ce n-au deschis ambele usi, dar mirarea i se dizolva imediat; intra pe usa. Scarile sunt late, interiorul liceului are un aspect oarecum sinistru, dar nu-i pasa. Euforia primei zile in clasa a noua a ajuns sa-l domine in timp ce multimea de elevi galagiosi il poarta in sus pe scari, spre clasa in care va invata in urmatorii 4 ani. Clasa a noua C.

Time and again

2008-06-02T18:28:00.000+03:00

Simt timpul ca pe o boala

Simt cum ma apasa, cum trece peste mine ca o roata de tortura, cum imi sfasie vointa, imi sufoca sufletul, imi dizolva viata si fura bucati din ea, fara scrupule sau mila.

Timpul nu are rabdare cu nimeni; clipele se succed intr-un ritm delirant, prezentul spre trecut, viitorul spre prezent, dintotdeauna si pentru totdeauna, fara ca incercarile noastre de a-l tine in loc sa aiba vreo insemnatate. Nepasator si nemarginit de orgolios in eternitatea lui, timpul isi desfasoara clipele in fata noastra, destul de incet incat sa ne dea iluzia ca le putem opri si destul de repede incat sa ne scape de fiecare data printre degete, ca praful in vant sau ca mirosul unei zile de vara risipit de briza.

Birthday. Happy

2008-04-16T21:29:00.001+03:00

Azi e ultima zi in care mai am 18 ani. Maine, totul va fi altfel.

Fals. Totul va fi exact la fel. Tranzitia de la o varsta la alta nu se face subit,
intr-o zi, ci treptat, pe parcursul unei lungi perioade.

Cum am evoluat eu de la 18 la 19 ani? Anul trecut pe vremea asta asteptam majoratul cu
sufletul la gura, optimist si naiv. Asteptam o trecere pe cat de fabuloasa, pe atat de
fictiva, de la copilarie(adolescenta) la maturitate. Adevarul e, ca intr-un an am
evoluat mult. Sunt mai ancorat in realitate, mai serios, mai concentrat pe ceea ce vreau
cu adevarat si pe valorile in care cred cu adevarat, nu in cele care mi-au fost impuse
(si mie, si tuturor celorlalti). Majoritatea schimbarilor au fost benefice, astept in
continuare evolutia fireasca a lucrurilor, sper eu la fel de benefica.

Dorinte "de suflat in lumanare"...am cateva. Vreau sa devin mai responsabil, mai stapan
pe mine, mai vertical si mai implicat in problemele care ma inconjoara. Nu mai vreau sa
privesc, sa ma mir si sa trec mai departe ("asta e: asta ne e tara, astea ne sunt
mentalitatile, asta ne e firea, asta ne e poporul), ci sa incerc sa schimb ceva, atat
cat pot.

Vise si sperante. Ne hranim cu ele, suntem dezamagiti cand nu ni se implinesc si
extaziati cand le transformam in realitate. Apoi ne faurim altele.

Half empty or half full?

2008-03-14T11:29:00.002+02:00

Optimism is an excuse for irresponsibility.

Pessimism is an excuse for cowardice.

Un sfert de zi

2008-02-29T10:23:00.002+02:00

29 februarie. Ziua unica. Cea mai importanta din toate zilele anului, prin simplul fapt ca o traim doar o data la 4 ani. In fiecare an avem craciunul, anul nou, pastele, ziua noastra si alte zile special de materialiste. Azi e altfel, pentru ca pe "azi" n-o sa o mai intalnim decat peste 4 ani. Singura zi in care putem sa zicem lucrul asta. Totusi, o sa o uitam ca pe oricare alta.
Ziua de azi simbolizeaza imperfectiunea noastra sublima; n-am reusit sa impartim anul intr-un numar egal de zile; sau poate n-am vrut. Poate am suras in gand cand am creat o zi care "apare" doar o data la 4 ani. Ne-am simtit mai aproape de divinitate. Si am vazut ca era bine.

Letter never sent

2008-02-28T17:02:00.001+02:00

Acum trei ani am scris o scrisoare. Scrisoarea inca mai e intr-un dulap, in camera mea. N-am trimis-o niciodata, din neunumarate motive posibile: frica, timiditate, lasitate...

Acum trei ani cantam cu nepasare. Lumea era prea mica, eu ma simteam, ma stiam in varful ei, iar glasul meu cutezator, o zguduia din temelii.

Acum trei ani visam mult. fara inhibitii, fara constrangeri, euforic, ilogic; visam in miezul toamnei o vara insorita, un cer fara nori...si marea.

Acum trei ani iubeam pueril; fara sa gandesc, sa rationez, sa rationalizez, impotriva tuturor posibilitatilor; iubeam visand si visam iubind.

Acum trei ani era perfecta. O proiectie a imaginatiei mele in planul real; o naluca, un inger.

Azi am rupt scrisoarea. Azi cant fals, cu un glas ragusit ce nu mai poate misca muntii; azi visez putin, crampeie, cioburi de vise; azi iubesc rational; azi ea e doar reala, golita de sensuri, de farmec, o fantoma.

Acum trei ani am ars o fotografie.

Puppets & strings

2008-02-28T13:46:00.001+02:00

Lumea e un haos in perfecta stare de echilibru dinamic. Totul se compenseaza, totul se transforma, nimic nu e nesemnificativ, orice factor, cat de mic, poate influenta totul. E o perfecta stare de gratie pe care noi nu putem sa o explicam, sa o determinam, sa o calculam. Putem doar sa o traim. Nu putem sa acceptam ideea ca totul e predestinat, ca, avand exact aceiasi factori in aceleasi proportii, acelasi lucru se va intampla de fiecare data. Actiunile noastre sunt date de suma influentelor pe care le-am avut de cand ne-am nascut pana la acel moment in timp. Si nasterea noastra a fost determinata, si nasterea parintilor, bunicilor nostri, mergand inapoi pana la crearea primei celule, si chiar mai inapoi pana la aparitia universului. Daca am reusi sa recreem in mod identic conditiile de la inceputurile planetei noastre, am reusi sa repetam istoria.
Dar cred ca am mers prea departe cu teoriile. Ideea e ca suntem neputinciosi. Putem sa ne autoiluzionam cat vrem ca alegerile noastre conteaza, pentru ca, la modul absolut, nu e adevarat. Dar, cum noi nu stim ca nu conteaza, de fapt, relativ la noi, conteaza. Makes sense, doesn't it?

God hates us all

2008-02-26T15:07:00.002+02:00

Care sunt lucrurile care ne definesc? Care sunt lucrurile care ne fac sa traim chiar si dupa ce am incetat sa respiram, chiar daca suntem la 2 metri sub pamant?
Posesiunile materiale ies, clar, din discutie. Sunt prea volatile, prea nestatornice pentru a conta vreun pic. Cautam toata viata implinirea materiala, confortul fizic, ne mandrim cu achizitiile noastre, ne cantonam in ele, ne izolam de ceea ce e cu adevarat important. Si, pana la urma, tot ce am construit se naruie odata ce ne-am incheiat socotelile cu lumea.
Religia e o sabie cu doua taisuri. Credinta in faptul ca bunatatea, sacrificiile si nedreptatile indurate imi vor asigura un loc in rai, unde toate sunt bune si frumoase si unde imi voi primi, in sfarsit, rasplata, e un mod prea materialist de a privi lucrurile pentru o conceptie ce ar trebui sa priveasca latura spirituala, nu materiala, a existentei. Adunam faptele bune, scadem pacatele si pac!, rezultatul: rai sau iad. Sunt oameni care se agata toata viata lor de firul subtire de speranta oferit de religie, si care sufera o deceptie masiva in momentul final; asteptand izbavirea de la suferinta pamanteasca, sunt loviti de raspunsul rece si dur al sfarsitului: asta a fost tot, nu mai exista o alta viata, ti-ai avut sansa si ai ratat-o, shit happens, better luck next time. Oh, wait, there is no next time, is there?
Asa ca traiti-va viata oameni buni, nu asteptati raspunsuri revelatoare de undeva de sus, de la un batran cocotat pe un norisor.

Filme noi, filme bune, filme de oscar

2008-02-25T13:34:00.010+02:00

Filme...am vazut destule in ultima vreme cat pentru 10 posturi, dar o sa ma limitez la cele care m-au impresionat cel mai mult.

No country for old men, de departe cel mai titrat film al anului, fara indoiala cel mai bun. E aproape perfect din multe puncte de vedere. Regizoral, e o capodopera. Personajele au "fler", sunt unice, deosebite. Desi trateaza un subiect sumbru, il scoate la capat onorabil si fara clisee rasuflate. Javier Bardem de departe cel mai bun actor din film.

Juno:surpriza,revelatia, buturuga care rastoarna tot ce prinde in cale. Un
film indie care a impresionat multi "experti"; Subiectul nu e cine stie ce, dar personajele sunt
bine conturate. Dialogul e genial si asta da intreaga savoare filmului. A, da, si muzica e deosebita si extrem de bine pusa.

Michael Clayton. Film serios, fara elemente senzationale, dar bine pus la punct.George Clooney face un personaj cu multa substanta, care impreuna cu Tilda
Swinton si Tom Wilkinson, duce in spinare mai tot filmul. Pacat ca a existat un Daniel Day Lewis, Clooney chiar merita un oscar pentru rolul asta.

Into the wild: bun. Calatoria personajului principal de-a lungul si de-a latul americii capata
proportii epice prin tipologiile dezvoltate de personajele intalnite pe drum. Un fel de bildungs-film, daca mi se permite exprimarea.

Daca tot am vorbit in mare parte despre filmele de oscar de anul acesta, ar trebui sa mentionez si Atonement (nu m-a impresionat prea tare, prima jumatate de ora e buna, dupa aceea incepe sa se imputa) si There will be blood (bun de vazut pentru rolul lui Day Lewis).

Sa zicem ca punem punct aici. Or sa mai vina posturi cu filme, dar nu vreau sa le epuizez pe toate odata. Vizionare placuta.

P.S. La vizionarea filmelor de mai sus se interzice clar popcornul. Nu ne jucam cu astfel de filme.

Fiul risipitor

2008-02-22T12:29:00.002+02:00

Vine primavara. Natura se trezeste la viata, zapada se topeste, gazele zboara, pasarelele canta, pomii inmuguresc si toate celelalte clisee care se zic primavara.
Iesind din letargie, m-am hotarat sa mai trec si eu pe aici din cand in cand, sa-mi mai descarc mintea suprasaturata si sa-mi mai deversez "stresul".
Ce sa mai zic? Bacu' si admiterea stau deasupra mea ca sabiile lui Procust, ca patul Ariandei, ca firul lui Damocle (gata cu permutarile, enough is enough), dar n-au un efect considerabil. Inca n-am intrat prea tare in priza; parca ceva e ciudat, nu simt nimic din agitatia pe care ar trebui sa o simt in apropierea "marii treceri"; eh, whatever, sa trecem peste asta.
A venit primavara, daca n-am spus mai devreme. Se simte. In aer, in apa, peste tot. Ceva nu mai e la fel. A disparut amorteala, nu se mai simte mirosul de platitudine in aer, ceva s-a schimbat in jurul meu. Sau poate in mine. Sau nu. Oricum, se simte.
Ce-am mai fact in ultima vreme? Nimic special...scoala, calculator, carti, iar scoala , filme. Multe filme. Si seriale. De fapt, pregatesc un post despre ce am vazut in ultimele luni (recomandari, critica etc).
Ei, deja ma intind cu vorba (de fapt cu scrisul, dar sa trecem peste detalii). Or sa mai tot apara posturi pe-aici, asa ca, daca mai exista vreun cititor care n-a dat bir cu fugitii, incepeti sa dati "refresh" mai des.
Punct si virgula

Break. Pause. Rewind

2008-01-07T16:16:00.000+02:00

Primul post pe 2008 e primul post dupa 2 luni si e postul in care anunt o pauza. Poate o sa fie mai lunga, poate o sa fie scurta, nu stiu; o pauza necesara, pentru ca in ultima vreme am cam pierdut din inspiratie, din motivatie, din entuziasm si din chef. Pana cand o sa regasesc motivatia, blogul e "on hold".

One foot in the grave, one foot in the shower

2007-11-26T08:40:00.000+02:00

Da, stiu, n-am mai scris de mult si da, stiu, am zis ca ma tin de blog si ca postez mai des; evident, nu s-a intamplat asta, dar nu cred ca mira pe nimeni.
Sambata noapte a fost majoratul Ramonei, foarte reusit, food, drink, friends & good music. M-am dus cu o durere de masea si m-am intors cu o raceala de proportii epice. Drept rezultat, azi nu prea ma duc la scoala. Totusi, cand ma gandesc ca trebuie sa trec pe la vreo 2 doctori, din care unul e dentist, scoala nu mai suna asa de rau (intre 5-6 ore de plictiseala si 10-15 minute de groaza simtind cum imi sunt scrijeliti dintii, aleg plictiseala oricand).
Duminica mi-am exercitat dreptul democratic de a pune stampile pe chestii si a le introduce, apoi, in urne. N-o sa intru in discutii politice, sunt destui analisti pentru asta. N-o sa spun ca prezenta la vot foarte mica indica faptul ca pe romani ii cam doare in fund cine ii conduce/reprezinta, prin urmare tara se cam duce de rapa; n-o sa comentez referendumul inutil si populist al personajului cu chelie proeminenta si ranjet schizofrenic; o sa ma privesc, resemnat, rezultatele votului si o sa observ, inca o data, ca sunt niste rezultate extrem de previzibile din partea unei mase amorfe de oameni prost informati, influentabili si extrem de previzibili pe care mai-marii nostri ii numesc popor.
Poporul a vorbit. Poporul si-a ales singur tartorii si metodele de tortura. Acum, poporul sa-si duca povara.
Toti avem poverile noastre de purtat.

Deus impeditio esuritori nullus

2007-11-15T11:17:00.000+02:00

Azi am primit pe messenger un mass referitor la o romanca ce fusese scuipata in plina strada undeva in Italia. Mass-ul mai continea niste injuraturi gratuite la adresa italienilor si un indemn spre a nu mai cumpara produse "made in Italy".
Acum, situatia din Italia e de inteles din punctul de vedere al italienilor. Nu incurajez xenofobia, dar cum credeti ca ne-am simti noi ca romani daca am experimenta un aflux urias de imigranti din, sa zicem, Burkina Faso? Presupunand ca ar exista o parte din burkinambezi care sa isi castige traiul in mod legal, insa majoritatea lor ar fi pusi pe munca la negru, cersit si furturi, nu cred ca noi am avea o parere foarte buna despre saracii africani. Nu e corect, nu e frumos, dar n-a zis nimeni ca viata e dreapta.
Indraznesc sa spun ca "ne-am cam facut-o cu mana noastra". Romanii, ca popor, nu sunt dintre natiile cele mai nobile si avansate din punct de vedere al mentalitatii. Suntem lenesi, profitori, avari, ofticosi si incredibil de smecheri(nu in sensul bun, evident). Exista si romani admirabili, exemple de onoare si verticalitate, insa acestia au de dus lupta sisifica impotriva mostenirii aspectelor balcanice ale natiunii romane.
Suntem, ca popor, pe veci condamnati sa ne ispasim pedeapsa pe care ne-a impus-o soarta. Pe veci ostracizati la portile Orientului, europeni doar cu numele, dintotdeauna cu capul plecat, adunand firimituri de la "masa bogatilor", bantuim prin Europa de-a busilea si sarutam picioarele stapanilor care, zambind pe sub mustati, ne iau prea multe
resurse si ne dau inapoi prea putine mijloace.
Putem sa trambitam sus si tare cat de nobili/mareti/grandiosi suntem ca popor, putem sa ridicam statuie tuturor personalitatilor noastre valoroase (care nu sunt decat niste exceptii
confirmatoare de reguli), pana nu ne vom accepta conditia nu vom putea incerca sa o depasim,
nu ne vom gasit identitatea.

P.S.: Titlul postului e un vechi proverb roman, care, tradus, ar suna cam asa:
"Nici un zeu nu poate opri un om flamand."

Critica distructiva si complexele

2007-11-15T09:48:00.000+02:00

Spiritul critic a fost dintotdeauna o calitate a omului care a determinat progresul civilizatiei. Fara critica, nu poti sa stii ce nu e in regula, deci, nu poti sa stii ce trebuie ajustat/inbunatatit.
Critica constructiva, ignorand cacofonia, e un lucru util in majoritatea cazurilor; n-am nimic cu persoana care imi zice: "uite, aici gresesti" sau "asta n-ai facut bine pentru ca...", sau "ar trebui sa schimbi asta".

Insa, cum nu traim intr-o lume ideala, majoritatea oamenilor nu se comporta asa. Critica de dragul criticii e extrem de raspandita, iar reprezentantii ei, "carcotasii", sunt persoanele care critica orice, pe oricine, oricand, doar pentru a se pune pe sine in valoare sau pentru a-si ascunde propriile complexe.

Toti suntem complexati de cate ceva. Suntem constienti de un anumit defect al nostru si suntem atat de ingroziti ca si ceilalti ar putea afla, incat suntem dispusi sa facem orice (instinctiv ori constient) pentru a-l ascunde, mergand uneori pana la actiuni grotesti sau ridicole.

Revenind la carcotasi, acestia fac parte din categoria "complexatilor". Toti avem cate o doza de carcotas in noi, iar cel care neaga asta e ori inconstient ori ipocrit/narcisist. Atunci cand criticam pe cineva(si aici nu ma refer la critica constructiva, ci la "bataia de joc"/zeflemeaua), criticam exact defectul de care suntem complexati, de cele mai multe ori inconstient, incercand sa il ascundem la noi si sa il evidentiem la ceilalti.

Uneori, critica nici macar nu are un fundament real. Criticam o actiune a celuilalt, presupunand ca in spatele acelei actiuni se afla o motivatie, care de multe ori e falsa, dar noi am atribuit-o acelei persoane doar pentru ca aceea ar fi fost motivatia noastra daca am fi fost in acea situatie.

Sper ca am fost cat de cat coerent si relativ usor de urmarit/inteles in ~~aberatia~~ cugetarea mea.

Doar pentru ca noi avem anumite defecte, nu trebuie sa presupunem ca aceleasi defecte stau in spatele actiunilor tuturor celorlalti.

Coffee & the rain

2007-11-15T08:49:00.001+02:00

Dimineata. Afara - zi mohorata, ploua marunt, monoton; inauntru - cald si bine, cafeaua fumegand pe birou.
Azi n-am scoala, asa ca pot sa-mi umplu ziua cu lucruri mult mai folositoare. O sa pun si ceva disertatii pe-aici pe blog, dar in mare parte o sa prestez munci intelectuale "pe diverse filiere" (mate, fizica) si o sa incerc un mini-proiect in C++ (n-am mai tastat o linie de cod de ceva timp).

Dezorganizare si rearanjament

2007-11-14T20:49:00.000+02:00

Zilele astea mi-am revenit dintr-o perioada nefasta din punct de vedere al starii mele de spirit.

Incepusem sa "go soft", nu mai raspundeam pentru ceea ce gandeam/simteam, si, fara sa-mi dau seama, ma scaldam intr-o baltoaca de material lacrimogen si sirop ieftin; legat la ochi si refuzand sa ascult vocea ratiunii care urla din toti rarunchii sa "snap the hell out of it", am scris, si am scris din nou, pana mi-am dat seama (ajutat putin de cei din jurul meu, care urlau si ei din toti rarunchii) ca asta nu sunt eu, ceva nu e bine, ceva s-a schimbat si acel ceva trebuie schimbat la loc.

O sa-mi spuneti ca "si baietii plang cateodata". Posibil. Dar nu e un lucru pe care sa vrei sa-l impartasesti lumii. Ce sens are sa scrii pe blog chestii pe care doar tu le intelegi si pe care ceilalti or sa le inteleaga gresit? Tine-le pentru tine; lucru pe care n-am reusit sa-l fac; intr-un moment de slabiciune, am cedat, ceva acolo inauntru s-a rupt si am luat-o razna.

Well, here i am, the old me is back, ready for some old-fashion, classic blogging. Mai serios, mai acid, mai nepasator si mai putin "moale", ceea ce nu poate insemna decat "mai bun".

An analog guy in a digital world

2007-11-09T11:42:00.000+02:00

"Roma arde", spunea el in timp ce-si mai turna un pahar de vin.
Si totusi iata-ma aici, inglodat pana la genunchi intr-o mare de inconstienti pragmatici si de analfabeti digitali; o masa amorfa de oameni condusi de un hedonism denaturat si adaptat nevoilor imediate. Propria bunastare devine mai importanta decat o constiinta curata; constiinta nu tine de foame, nici de frig.
Ne vindem sufletele pentru placeri neinsemnate, minuscule; suntem atat de obsedati sa simtim ceva, orice, incat ne izbim unii de altii, ne aruncam pe jos si ne afundam in noroiul mediocritatii, traind cu iluzia ca inotam in oceanul fericirii.
Starea de aparenta fericire continua, de multumire este de fapt o capitulare, o acceptare a realitatii crude si implacabile: nu mai suntem in stare sa simtim. Obosim alergand dupa fericirea adevarata toata viata si ne resemnam cu iluzii; aur din plastic galben, diamante de sticla sparta, zei de carton si vise ieftine din confetti si poleiala argintie.

Vreau sa cred ca mai exista altruism pur;
Ca nu tot ce facem are un scop ascuns, constient sau subconstient;
Pastrati-va zeii de carton si visele ieftine.

I have seen things you will never see

2007-10-30T14:59:00.000+02:00

Pierzand timpul cu scrieri pseudo-filosofice si cvasi-artistice, n-am mai scris nimic despre viata mea, asa cum e ea, fara simboluri, metafore, intelesuri ascunse si sugestii codificate.
Viata mea e plina. Plina de tot felul de nimicuri care ajung sa-mi acapareze timpul.
Pregatirea pt. facultate a intrat in ritmul ei, pe fagasul firesc; mate, fizica, romana, mate, fizica puse intre paranteze si ciclate la infinit. Bine, nu chiar la infinit, inca vreo 3/4 de an. Printre picaturi, se mai iveste timp de-o muzica, de-o carte (colectia Cotidianul ma aprovizioneaza cu literatura bunicica la saptamana) de-un film(a se citi "episod din grey's anatomy, in fiecare vineri si ocazionalele dvd-ripuri descarcate absolut ilegal si fara remuscari").
Scoala ma irita. Nu conceptul de scoala, ci majoritatea creaturilor ce o populeaza. Cateaodata mi se pare ca singurul lor scop in viata e sa demonstreze cat de putin ii duce.
Toti sunt stresati, ca viata-i grea, ca lumea-i rea... Transparenta, ipocrizie, grandomanie si prostie la tot pasul. Eu le vad pe toate si, intr-un fel straniu, ma afecteaza. Citandu-l pe amicul meu Charlie, "Ieremia sa-i pieptene..."
Scad un "1" din AMR si incerc sa inchid ochii, sa nu mai vad tot ce e in jurul meu.

Sunt singur intre orbi

Just can't seem to get it right today

2007-10-26T11:13:00.000+03:00

Soare. Racoare. Miros de toamna; frunze rosii, galbene, rosii; miros de roua si fum; dimineata perfecta.
Cana de cafea goala pe birou, foaia goala in fata mea, privirea mea spre zarea perfecta si
Goala.
De ce nu pot sa ma bucur pur si simplu de tot ce e in jurul meu? Am tot ce imi trebuie, dar nimic din ce vreau. Ceva lipseste. Si acel ceva e
Totul.

Soarele imi zambeste
Frunzele cad pentru mine
Micile lucruri perfecte si goale

Si ce frig e in noaptea asta...

2007-10-15T21:23:00.001+03:00

Deschide ochii; intuneric. Abisul negru, adanc, sub pasii sai, insa el nu poate deslusi nimic: nici o forma, nici o umbra, nici o culoare in afara de negrul rece, mat.
Frigul incepe sa il macine. Il simte in oase, in muschi, in piele, arzandu-l pe dinauntru si inghetandu-l pe dinafara, totusi el paseste mai departe, tot mai adanc in intunericul de nepatruns.
In jurul lui, voci palide, inumane, ca niste suieraturi de crivat, il cheama, ii soptesc in adancurile mintii, ii ingheata inima si ii impietresc vointa.
Cu cat inainteaza, vocile se aud mai tare, tot mai tare, agonizante, vocile nebuniei; frigul il cuprinde, tot mai puternic. In curand n-o sa mai poata sa reziste, n-o sa mai poata lupta.
In fond, la ce bun sa mai lupte? Cu ultimele puteri, mai face un pas, apoi se lasa in voia intunericului; frigul il incolaceste cu bratele reci; vocile ii soptesc un cantec de leagan, iar ochii i se inchid...

Intunericul se lasa

Stelele toate au murit

Si ce frig e in noaptea asta...

The call to arms was never true

2007-10-09T14:00:00.000+03:00

singur pe strada miros ploaia de fapt amenintarea ploii promisiunea ei imi imaginez ca ploua aud picurii clipocind pe asfalt simt apa izbindu-mi fata deschid ochii aceeasi strada goala trecatori transparenti insipizi si inodori cu mase neglijabile

ciocniri perfect elastice ma las dus de inertie aleatoriu plutesc in vid o frunza ma priveste cu ochi umezi intorc capul privirea ei ma arde soaptele ploii se aud printre zgomotele distonante

daca as merge cu viteza luminii m-as dezintegra m-as intoarce in timp as opri timpul intr-o zi de toamna fara ploaie doar cu mirosul ploii in aer si cu promisiunea ei in gand

O, autumn, where art thou?

2007-10-05T12:17:00.000+03:00

Zi de vara in octombrie.
Soarele ma irita cu lumina lui prea puternica. Cerul senin ma priveste sfidator, de parca ar fi vina mea ca imi doresc sa ploua. Caldura e sufocanta, nu-si are locul, totusi e toamna, unde sunt zilele mohorate, ploioase, reci?
Toamna ne-a parasit. A plecat, s-a urcat intr-un tren si nu s-a mai uitat inapoi. Inapoi eram eu. M-a lasat dezamagit, deziluzionat, pe peron, asteptand-o.
In jurul meu, frunzele cad fara sa le pese ca toamna nu mai e, irosindu-si cantecul de lebada, reprezentatia finala; o frunza care moare vara isi rateaza spectacolul, ca un actor care il joaca pe Hamlet pe scena de la "O scrisoare pierduta", dezamagindu-si publicul.

Singur, pe peron, astept toamna.

Cerul imaculat imi surade in ciuda.

Nimeni nu observa frunzele ce mor intr-o zi de vara.

Rain & the city

2007-08-01T12:14:00.000+03:00

Afara ploua. S-au dus zilele calduroase, soarele si-a luat concediu de odihna,
canicula e un concept abstract, iar vara se pare ca s-a cam plictisit asa ca a
chemat o prietena in vizita.

Afara e toamna. O zi perfecta de toamna. Umezeala se simte in aer, o umezeala rece,
insotita de mirosul de roua care parca a invadat orasul. Un preview al lui octombrie
e exact ceea ce imi trebuia.

Nu e adevarat ca te simti trist cand ploua. Eu nu sunt trist deloc. Nici macar
melancolic. Mirosul cafelei de acum 10 minute inca imi mai incanta narile, domnul
Earl Grey care fumega in cana de pe birou ma imbie la un dulce abandon al
simturilor, cartea deschisa de pe pat, muzica in surdina, aerul rece pe care il
inspir prin fereastra deschisa larg...

fericirea in lucrurile marunte

Summer?

2007-07-30T20:42:00.000+03:00

Avand in vedere ca sarmanul meu calculator a sucombat din cauza caldurii, iar biroul meu se afla in cel mai racoros colt din apartament, m-am gandit sa ma asez la el, sa pun mana pe foaie & pix si sa mai aberez cate ceva, sa mai fericesc putin cititorii fideli (cei 2 sau 3 pe care ii santejez si ii oblig sa-mi citeasca dejectiile intelectuale).

Afara e cald. Dar presupun ca n-aveti nevoie sa va spun eu asta, puteti sa verificati si voi scotand o mana pe geam si asteptand sa se parjoleasca. Tara arde si eu...eu nu ma pieptan, dar fac un lucru aproape la fel de nefolositor. Consum energie, cerneala, hartie si neuroni, cand as putea, pur si simplu, sa...Sa ce?

Vara e frustranta prin simplul fapt ca n-ai ce face. Bun, mai iesi cu prietenii/prietena, o data, de 2 ori, de 3 ori, dar pana la urma tot te plictisesti si, paradoxal, astepti inevitabila zi cand zici "vreau inapoi la scoala".Pentru ca vara e "fun" pana la un punct. Dupa ce ai depasit acel punct....well..nu mai e "fun". Si caldura pe care abia o asteptai incepe sa te exaspereze, si iti dai brusc seama ca prietenii/prietena sunt....aceiasi si spui: "Hey, asta nu e vara pe care mi-o doream!".

Tought luck.

Sucks for you.

Bummer, dude...

"Te oftici?" "Da, ma oftic!"

2007-07-30T20:40:00.000+03:00

Singuratate apriga. O revolta adanca imi rascoleste sufletul si ma lasa prada deznadejdii. "De ce a trebuit sa fie asa?". O singura intrebare ma macina, iar eu ma zbat ca un leu turbat in cusca sortii, constient si in acelasi timp inversunat impotriva futilitatii zbaterilor mele. "Asa a fost sa fie" e raspunsul care ma umple de ura.
Ura impotriva lor. A tuturor. Suflete seci, banale si umile. De ce trebuie sa ma traga ei in jos, cu orasul lor cu tot, indata ce apuc sa gust o bucatica de fericire?
E in firea lor sa fie asa. Ea ar fi trebuit sa ma salveze. Dar e prea departe. Si, poate, prea tarziu. Inca un an cu ei, inca un an fara...numele ei imi scapa printre buze, ca o naluca, un miraj in desertul pe care il strabat neicetat de atata timp.
Fata-morgana
Fericire dulce-amaruie
Desertul din mine

Blestemul foii albe

2007-07-26T11:41:00.000+03:00

"Scrie despre neputinta de a scrie", m-a sfatuit un prieten dupa ce l-am rugat sa ma ajute cu o tema pentru un post. Iata ce a iesit:

Foaia din fata mea e alba. Blestemul foii imaculate ma urmareste de ceva vreme si nu vrea sa ma elibereze din ghearele-i salbatice. Ganduri, idei, sentimente imi zboara prin fata cu o viteza prea mare pentru ca eu sa pot sa le prind si sa le astern pe hartie. Incerc sa ma "fortez". Ma uit pe geam si incerc sa descriu ceea ce vad.
Ce vad? Aceeasi priveliste de 3 ani, nimic nu s-a schimbat de cand am privit intaia oara pe geamul camerei mele: aceleasi blocuri, aceeasi casa veche, aceeasi salcie batrana, aceiasi brazi. Doar eu nu mai sunt acelasi. In 3 ani m-am schimbat mai mult decat in tot restul vietii mele.

Gandurile imi zboara aiurea, incapatanandu-se sa nu se concretizeze. Foaia ramane alba, neatinsa. Sunt constient ca am nenumarate variante de a o umple, dar tocmai aceasta infinitate de optiuni ma blocheaza. Nu pot sa scriu despre "orice".

nu pot sa scriu...si totusi...foaia nu mai e alba.

Food for the soul

2007-07-12T13:02:00.000+03:00

Din lipsa de idei constructive, m-am hotarat sa postez niste recomandari muzicale. Daca tot imi petrec mare parte din zi cu muzica pe langa mine, in casti/boxe, de ce sa nu scriu cate ceva despre ea?
Recent au aparut albume noi ale unor formatii destul de cunoscute, albume asteptate de fani de ceva timp.

In primul rand, Good Charlotte, cu al lor "Good morning revival". bunicel. Straluceste dar nu lumineaza, precum intreaga lor creatie muzicala de pana acum. Acelasi stil pop-punk relativ comercial, cu linie melodica destul de nice, instrumentatie ok, versuri cam prea "straightforward" pentru gustul meu, dar acceptabile. Per total, un album ok, dar sunt putin dezamagit de baietii de la GC. Putea sa iasa mai bine. piese cu steluta: "The river" si "Dance floor anthem".

Linkin Park. "minutes to midnight" s-a vrut a fi un pas inainte spre un rock mai matur si, in mare parte, presupun ca au reusit. Maybe it's just me, dar am observat o scadere a frecventei de lamentari si invective la adresa existentei lor patetice si la cat de "torn" si "broken" sunt ei (ei fiind eurile lor lirice) si o inclinatie spre "social responasbility" in cateve din piese (inclusiv what i've done). Soundul e bun. Mai bun ca pana acum, zic eu, nefiind un mare fan LP. Ca impresie generala, albumul e bun. Piese cu steluta: "What i've done", "In between", "In pieces", "Hands held high".

The Killers. Recent au inceput sa apara pe la radio, au si un videoclip parca. Mi-au trezit interesul cu piesa "for reasons unknown" si am downloadat albumul. Si am fost placut surprins. Sufletul meu de alternativist a fost uns de acordurile baietilor. Sunt chiar buni. De azi dimineata (adica de vreo 4 ore) albumul lor ("Sam's Town") e pus pe repeat la mine in playlist si nu m-am plictisit inca. Il recomand oricarui individ cu o oarecare cultura muzicala sau pur si simplu inclinatie spre genul asta de muzica. Thumbs up si 10 respect points pt tipii astia. Piese cu steluta: "When you were young", "Bling", "For reasons unknown", "Read my mind", "This river is wild"(2 stelute pentru piesa asta).

Cateva mii de cuvinte

2007-07-11T09:42:00.001+03:00

Orice oras are o viata proprie. O viata a lui, independenta de vietile mici ale locuitorilor sai. Creat de ei, orasul ajunge sa ii domine, sa ii influenteze, sa ii subjuge.

Orasul meu, oricat de mic, sec, insignifiant ar parea, nu se abate de la regula. Fiecare straduta respira viata, fara a avea nevoie de oameni sa o insufleteasca.

Incep azi un mini-proiect personal, un proiect fotografic prin care incerc sa redau viata orasului meu. Nu sunt fotograf profesionist, nici macar semiprofesionist, camera nu e nici ea mai mult decat un aparat pentru turisti si fotografi de ocazie, dar, daca din 100 de poze, macar una reuseste sa spuna ceva, sa redea acea viata abia perceptibila a strazilor, atunci voi considera proiectul un succes.

Dar cred ca m-am intins prea mult cu vorba. Sa lasam orasul sa vorbeasca:

Operatie pe cord inchis

2007-07-07T21:15:00.000+03:00

O fractiune de secunda. Un moment. O halucinatie. Sau a fost aievea? O singura privire a fost de ajuns pentru ca rani pe care le credeam demult inchise sa mai sangereze o data. O privire in care am putut citi totul: trecut, prezent, chiar si viitor. o privire prin prisma careia tot ce a fost capata o noua culoare, un nou inteles, pe care nu l-am putut vedea din cauza mandriei, sau a fericirii, sau a durerii.

Fericirea, sau mai degraba iluzia ei, ramane o amintire placuta (in pofida multimii de dezamagiri si tristeti care o precedau si care au urmat-o) pana in momentul in care ni se infatiseaza adevarul, ca o revelatie, ca o cortina insangerata cazand peste scena trcutului, dezvaluind o alta varianta a intamplarilor, dand intelesuri noi rolurilor atat de abil jucate pentru a ascunde manipularile meschine din spatele clipelor de fericire.

Momentul deziluziei, revelator si dureros in acelasi timp, e in acelasi timp momentul eliberarii. Ranile vechi mai sangereaza o data, fulgerator de repede, si apoi se inchid, lasand in urma lor o liniste dezarmanta si un gand ce se repeta psihedelic: "Cum am putut sa cred ca...".

...am fost primul

...am fost ultimul

...am fost singurul

...am fost special

...a fost altfel

...n-o sa se termine

...o sa detin controlul

...n-o sa regret nimic

...n-o sa ma las pacalit

...n-o sa ma schimbe

...nu ma va uita

In orice varianta ar veni, acel ultim gand sigileaza totul, inchide rana.Fiecare sfarsit deschide posibilitati catre noi inceputuri. Mergem mai departe, cu lectia invatata si cu iluzia ca data viitoare nu va mai fi la fel. Si la fel e intotdeauna.

Ce ironic...Singurul lucru la care pot sa ma gandesc acum e acel cliseu prezent in toate filmele/serialele cu medici..."Time of death: 21:10".

Dragoste de Vara

2007-07-02T14:10:00.000+03:00

Nu exista anotimp care sa ne aminteasca atat de brutal de efemeritatea existentei decat vara. Pentru ca vara e facuta sa fie traita brusc, in forta, cu sufletul si nu cu mintea. Ea trebuie simtita si nu gandita.
Vara creeaza intotdeauna conditiile optime pentru o descarcare statica a spiritului, pentro o minimizare a constientei si o maximizare a instinctelor. Caldura excesiva moleseste simturile, soarele adoarme pana si mintile cele mai lucide.
Vara, cu totii ne simtim mai usori. Descarcati de griji, de probleme, dramele noastre isi pierd din importanta, topite de canicula. Suntem mai liberi, nu ne mai simtim sufocati de presiunea unui colectiv impus, cu care nu vrem sa avem de-a face, putem sa ne alegem prietenii cu care ne vedem, putem sa fim singuri oricat de mult vrem sau avem nevoie.
Pentru ca vara trece. Se pierde in amintire atat de repede, incat, in absenta ei, nu putem sa ne-o imaginam, ne intrebam daca a existat cu adevarat sau a fost doar un vis.
De ce iubim vara? Pentru toate motivele de mai sus si pentru inca multe altele. Pentru vacanta, pentru plaja, pentru mare, pentru diminetile superbe si serile care nu se mai termina, pentru iubirile de-o vara, pentru ploile de vara, pentru vara in sine.

Homecoming

2007-06-28T13:01:00.000+03:00

In sfarsit am ajuns acasa. De unde? Din tara ceasurilor si a ciocolatei, din tara muntilor si lacurilor, din paradisul bancar al lumii si tinutul neutralitatii extreme. Elvetia.

N-am apucat sa vad prea mult din ea, calatoria a constat in: 3 zile pe drum pana acolo, 2 zile acolo si alte 3 zile de drum de acolo pana acasa. Prea multe n-ar fi de povestit aici, nu pentru ca n-as avea ce sa spun, ci pentru ca n-am nici timp, nici chef sa scriu kilometri de text fara folos. Pe scurt, m-am minunat incontinuu. De cat de frumos e la ei (nu ca ar fi cu mult mai frumos decat la noi, doar ca ei stiu sa-si puna in valoare frumusetile), de locuri, de oameni, de civilizatia care e cu secole inaintea noastra... Daca o sa vrea cineva sa-i povestesc, you know where to find me. O sa pun niste poze ceva mai tarziu, intr-o zi cu soare.

Anyway, acum am ajuns acasa, sunt pregatit sa-mi incep vara. Am gasit, la intoarcere, calculatorul reparat pe birou, un permis care ma asteapta sa-l folosesc, prieteni cu care abia astept sa ma distrez si o vara intreaga care ma asteapta sa o savurez.

I'm back in business!

Life unplugged

2007-06-13T10:10:00.000+03:00

N-am mai scris pe-aici de vreo doua saptamani cred...nu pentru ca n-as fi avut inspiratie sau chef sau cine stie ce gargauni prin cap, ci pur si simplu pentru ca n-am avut ocazia.In ultima vreme am facut o pauza, mai mult sau mai putin fortata de imprejurari, de la tot ce inseamna calculator, internet, jocuri etc etc. Motivul n-ar fi vreo rabufnire de luciditate, orgoliu sau simt critic, ci doar faptul ca, in prima faza, casa mea a fost un santier vreo cateva zile (cu macarale, excavatoare si tot tacamul), apoi, ca prin minune (de fapt cred ca, mai degraba, ironia sortii a lovit din nou) calculatorul meu a sucombat. Pur si simplu a lesinat, si-a pierdut cunostinta si a trebuit sa-l trimit la reanimare (a se citi "service").

Cum ar spune englezul din mine, "all the more reasons to shut down and unplug".Asa ca,exact asta am facut. "unplugged myself".

Viata fara calculator e chiar foarte placuta. Mai putin calculator inseamna: mai multe carti, mai multe filme, mai mult iesit in oras cu prietenii, mai mult din orice. Evident, exista si dezavantaje, mai ales pentru cineva implicat destul de adanc intr-o comunitate de jucatori de WoW (adica world of warcraft pt nubi), comunitate exclusiv online, unde am deasemeni cunostinte si prieteni. Dar ei pot sa astepte, oricat de prieteni ar fi, pana la urma tot sunt virtuali, majoritatea sunt oameni pe care nu-i voi vedea niciodata, cu care pot sa interactionez doar prin intermediul persoajelor noastre din joc. "Real life owns", ar zice din nou acelasi englez din mine.

Ce-am mai facut in ultima vreme?A fost o perioada destul de placuta: clasa a 11-a isi da duhul, agonizant de lent uneori. Orele nu mai sunt ore, sunt pretexte. Pretexte pentru profi sa vina la scoala si pretexte pentru noi sa mergem la o plimbare/un suc/un baschet/un biliard. Toata lumea asteapta sfarsitul ca pe a doua venire.

Altceva, ce am mai facut? Mi-am luat, in sfarsit, permisul. De fapt,am luat examenul, azi astept permisul. Am inceput sa ma bucur mai mult de viata. In fond, a venit vara, nu? Am iesit de la dezintoxicare. Acum sunt liber sa traiesc.Azi ma duc sa-mi repar bicicleta, apoi o sa ma plimb. Doar eu cu mine.

Do not disturb. I'm finding myself.

Just a thought

2007-05-29T19:13:00.000+03:00

Daca sunt gol pe dinauntru, ar trebui sa plutesc, nu?
Atunci de ce ma scufund?
Inseamna ca golul e mai greu ca plinul.
Sau poate golul nu e de fapt gol, ci o multitudine de nimicuri insignifiante si grele, care apasa din ce in ce mai mult?
Atunci plinul e, de fapt, absenta golului, adica vidul absolut, eliberator.
Un balon la o mie de metri sub apa. Ironia seaca a vietii. Si golul care nu se mai umple.

No alarms and no surprises

2007-05-28T15:09:00.000+03:00

A venit vara.
Si, cu ea, o intreaga suita de senzatii, trairi, dorinte. Toate - combustibil pentru dorinta mea
din ce in ce mai mare de a evada. Nu mai vreau sa se repete la infinit aceleasi zile, aceleasi
clipe, aceleasi ore pierdute in aceleasi locuri. Vreau sa nu ma mai simt un disc stricat, care
repeta la infinit, psihedelic si agonizant, aceeasi piesa.
M-am saturat de scoala, de aceiasi profesori, de aceiasi colegi, de aceleasi ore piedute, fie in
clasa, fie la biliard, baschet dau cine stie ce alte locuri stiute deja ca in palma.
M-am saturat de aceeasi plictiseala de acasa, de aceeasi lipsa de chef pentru orice, de aceleasi
amintiri care dor si pe care mintea mea le proiecteaza la infinit, de aceleasi ganduri si idei
care mi se perinda prin capul din ce in ce mai gol, din ce in ce mai insipid.
Vreau sa stau intins intr-un hamac, undeva intr-o poienita sau pe malul marii, sa sorb incet
dintr-un pahar interminabil de ceai rece, sa ascult vantul care adie printre crengi sau briza
sufland molcom.
Sau, dimpotriva, sa cutreier singur, de nebun, o metropola. Sa descopar strazi, parcuri, cladiri,
sa ma plimb cu o insatietate de psihopat cu metroul, sau cu tramvaiul, sa privesc viata cum trece
pe langa mine fara sa-mi pese, sa simt ca sunt lasat in pace de insusi firul existentei globale,
sa ma simt mic si insignifiant si singur. Mai ales singur.

Fara drame mici, fara sa trebuiasca sa suport in fiecare zi nubismul celor din jur, fara sa-mi
pese ce spun ceialti, fara constrangeri, fara griji, fara limitele lor stupide.

Vreau o zi doar cu mine.

One day...i am gonna grow wings...

2007-05-24T15:02:00.000+03:00

Intr-o zi o sa invat sa zbor. De fapt, o sa reinvat. Pentru ca odata, demult, stiam...

Intr-o zi o sa imi scot aripile vechi, prafuite, aripile pe care ei le-au rupt pentru ca ei nu
stiau sa le foloseasca pe ale lor.

O sa ma imi iau zborul usor, lin, in racoarea diminetii, si o sa strabat tot orasul in lung si-n
lat, o sa le arat ca nu ma pot tine la pamant, ca, oricat ar incerca sa ma doboare, eu am sa ma
ridic mai sus, tot mai sus...

Intr-o zi o sa zbor de-aici, o sa ma intalnesc, pe un nor, cu toti ceilalti oameni care stiu sa
zboare, si o sa fim fericiti, si n-o sa ma mai simt singur, si o sa fiu departe de orasul mic, cu
oameni condamnati sa ramana toata viata la sol, fara sa stie ca de acolo, de sus, toti se vad la
fel. La fel de mici, punctulete negre inghesuite pe pamant ca semintele de mac pe un aluat.

Pana atunci, raman captiv intre ei. Ei sunt multumiti, crezand ca au reusit sa ma tintuiasca la
pamant. Eu, insa, vanzandu-le figurile ipocrite si sufletele goale, zambesc, cu gandul la aripile
din buzunarul meu si la norul care ma asteapta acolo sus.

Ei ma vor uita, eu nu voi mai vrea sa stiu nimic de ei.

Intr-o zi am sa zbor.

Supradoza

2007-05-21T17:53:00.000+03:00

I'm a junkie. An addict.

A inceput ciudat, cu o supradoza. Simteam drogul in vene, imi rascolea fiecare celula in parte.
Era ceva ce nu mai simtisem de mult, acea euforie dureroasa; demonica si paradisiaca in acelasi
timp. Dupa prima doza nu m-am mai putut abtine. Vroiam in permanenta sa regasesc acea senzatie unica si perfecta. Am devenit dependent. Constientizam asta doar atunci cand ma privam perioade mai lungi de cateva ore de drogul care, in scurt timp, devenise indispensabil. Nu mai vroiam sa simt altceva, nu mai vroiam sa traiesc altceva, drogul era tot ce vroiam, n-aveam nevoie de nimic altceva in afara de senzatia supranaturala a drogului inundandu-mi venele, cufundandu-ma intr-o lume de vis, o lume a mea, departe de toate rahaturile vietii. Totusi, aveam nevoie mereu de mai mult. Dozele normale nu ma mai satisfaceau. Simteam ca sunt dependent cu adevarat, incurabil, irecuperabil. Si eram fericit.

Pana cand, intr-o zi, drogul s-a terminat. Pur si simplu nu mai era, nu mai puteam sa mi-l procur. Am fost fortat sa ma las. Am intrat la dezintoxicare, unde inca ma mai zbat intre agonie si liniste, intre sevraj si seninatate. Ce faci cand singura ta sursa de fericire, singurul lucru
care te mai tinea pe drumul stramt al sanatatii mintale, dispare? Evident, o iei de la capat. Cu
greu, cu zbateri si sfortari supraomenesti, dar fara drog. Poate e mai bine asa. E cert, acum sunt
mai sanatos, sunt din nou pe drumul cel bun, incerc sa scap de dependenta. Dar, in acelasi timp,
am pierdut unicul lucru care putea sa ma scoata din banalitate, din mediocritatea existentei
zilnice, care ma transporta intr-un loc mai bun, unde eram oricine vroiam sa fiu.
Merg mai departe, cu speranta si fara regrete, doar cu un gust amar si, din cand in cand, cu o
scurta amintire a zilelor cand eram dependent. Astept sa se termine perioada de dezintoxicare,
astept sa revin la normal.

Ca sa o pot lua de la capat.

Disclaimer: Acest post nu trebuie, in nici un caz, luat ad literam.

Twilight dreaming

2007-05-17T20:18:00.000+03:00

Seara de vis. Parfumul primaverii in aer, racoare, natura molesita, soare astenic, vant plictisit
si apatic. Se pare ca elementele si-au dat mana si au reusit sa creeze atmosfera perfecta pentru
daydreaming.

Trece trenul prin fata blocului. Sunetul sacadat, metalic imi umple urechile, se propaga prin
mine. Inchid ochii.

Gara din Eforie. Vara. Soare. Sunetul marii care ii frange valurile de stabilopozii lenesi. Sunt
pe faleza, respir marea prin toti porii, sunt singur cu pescarusii, cu tabla de sah in mana si cu
lumea la picioare.

Deschid ochii. Sunt tot aici, in acelasi balcon al aceluiasi bloc. Privesc in zare, spre brazii
care se leagana molatic. Inchid din nou ochii.

Parcul de la Govora. Plimbari lungi pe aleile cu castani, printre veverite, ciocanitori, batranei
simpatici care se tin de mana, alti batranei simpatici care joaca table, tineri cu prea multa
energie care alearga haotic. Doar eu nu pot sa alerg, nu pot sa sar, nu pot sa respir. Pentru o
clipa mi se perinda prin minte amintirile noptilor de cosmar de la sanatoriu, amintirile clipelor
sufocante care pareau ca nu se mai termina, amintirile luptei cu demonii ce-mi posedau plamanii si bronhiile. Cosmarul trece repede, ca o adiere, lasand totusi un gust amar peste mirosul de castani infloriti.

Privesc pe strada mea. Nici o suflare, nimeni nu indrazneste sa tulbure linistea de vis. Doar o
tanara plimbandu-se la brat cu mama ei. Imbracata impecabil, cu o tenta de aristocratie
interbelica, precum damele ce infrumusetau micul Paris in alte vremuri. O cunosc. Sta la scara de alaturi. O vad mereu plimbandu-se la bratul aceleiasi mame. Schiopateaza ingrozitor, probabil din cauza unei boli incurabile ce-i macina trupul. Fiecare pas ii cutramura intreaga fiinta, cu fiecare miscare pare ca invinge o durere supraomeneasca. Totusi, de fiecare data cand o vad, un zambet angelic ii lumineaza chipul. Ce ascunde, oare, acel zambet? O lume plina de suferinta, de singuratate, de suspin amar. Fata asta nu va duce niciodata o viata normala, nu se va bucura, poate, niciodata de acele lucruri pe care noi, in inconstienta noastra ipocrita, le consideram banale.

Parasesc balconul, parasesc visul. Ma intorc la realitate cu gandul la fata de la scara de
alaturi, care traieste, poate, o drama mult mai puternica decat ale mele. Pot sa compar eu
grijile, durerile, framantarile mele puerile cu o asemenea suferinta nemiloasa?

"Nu stim sa ne bucuram de viata." Concluzionez, in gand, in timp ce ma intorc la viata mea mica,
la dramele mele atat de mici.

Progresam si uitam sa fim fericiti

2007-05-16T19:09:00.000+03:00

Ce s-a intamplat cu lumea asta? Ce s-a intamplat cu noi? Ne autointitulam "oameni moderni", ne
mandrim cu faptul ca traim in "secolul vitezei", ne minunam in fata tehnologiei, ne inchinam
zeilor "1" si "0".

Viata inseamna viteza. Timpul inseamna bani. Nu ne mai permitem sa stam o secunda in loc,
trebuie sa fim mereu in miscare, mereu activi, mereu pe fuga. Traim pe fuga, iubim pe fuga, mancam pe fuga, dormim pe fuga, ne bucuram pe fuga. Nu ma stim sa cautam micile fericiri, ci doar marile satisfactii. Alegem o slujba mai bine platita in locul unei slujbe care sa ne placa cu adevarat.

Nu mai cautam calitatea, ci doar cantitatea. Vrem mereu mai mult: mai multi bani, mai multe
lucruri, mai multi prieteni, mai multe iubite, mai mult trafic, mai multe commenturi, cat mai
multa lume intr-o lista amarata de mess, mai mult timp. Timp sa facem...ce? Sa acumulam mai mult, mereu mai mult. Am uitat sa vrem mai multa bucurie, prieteni mai sinceri, iubiri mai puternice, legaturi mai stranse, plimbari mai lungi, o cafea mai buna, un ceai sorbit indelung.

Noua religie e IT-ul, noul zeu e bitul. Nu mai citim o carte sau un ziar, citim bloguri. Nu mai
mergem la cinema, download-am filme si le vedem acasa. Nu mai scriem scrisori, trimitem
e-mail-uri. Ne credem superiori doar pentru ca ne trimitem unii altora niste caractere scrise in
graba la tastatura, acronime si emoticoane. Si ne laudam ca stim sa comunicam. Am uitat sa vorbim fata in fata, privindu-ne in ochi. Nu mai radem, zicem "lol". Nu mai stim sa comunicam
din priviri, cautam mereu, deznadajduiti, un calculator, ca sa putem tasta "8->" in loc sa cautam
dragostea in ochii ei/lui. Pardon, nici asta nu mai avem voie sa facem. Sentimentalismul costa. Te costa reputatie. Daca nu esti un "tough guy", daca indraznesti pentru o clipa sa lasi garda jos si sa arati putina umanitate, esti catalogat imediat ca emo/lame/gay/loser/geek.

Acestia suntem noi. Eu, tu, voi, ei. Omul modern. Mandru si arogant, autodesemnat buricul
planetei, am cazut prada, dupa 3 mii de ani de civilizatie, acelor instincte animalice care ne
controlau si in preistorie. Traim dictatura rece si insensibila a lui "mai mult", a lui "mai
repede". Ne rispim vietile traind dupa niste valori care se spulbera imediat ce intram la doi
metri sub pamant.

I pity us.

Sic transit gloria mundi...

2007-05-14T13:51:00.000+03:00

Ziua de azi a fost o zi funesta. Zi de doliu, zi de chin, ziua in care am constientizat propria-mi
ratare, propria prabusire.

Unul din cele mai chinuitoare sentimente care m-a incercat vreodata e tocmai acesta, sentimentul "caderii libere", teribilul sentiment al inutilitatii oricarei actiuni. Simt ca, orice as face, am pornit pe un drum fara intoarcere, sunt intr-o masina fara frane, fara directie, iar eu trag nebun de volan fara nici un efect.

Cand a inceput totul? Cand am apucat-o pe aceasta panta fara scapare? Parca nu demult scriam,
aici, elogiul unei clipe de fericire, unei clipe perfecte. Parca nu demult respiram fericire prin
toti porii, simteam ca traiesc cu adevarat. Cat de departe par toate acum...amintirea e tot ce ma
mai tine pe franghia stramta a sanatatii mintale, inconjurat de haul negru al nebuniei, al
demoralizarii, al depresiei totale.

Parca nu demult ma simteam centrul universului, al unui univers mic, ce-i drept, dar mie imi
ajungea. Eram astrul in jurul caruia orbitau vise de fericire si speranta in lumina vesnica. Parca
nu demult...acum sunt doar o planeta uitata undeva pe o orbita indepartata, un pluto care, chiar
daca inca mai arde, e prea departe pentru a lumina si prea mic pentru a intretine gravitatia
viselor.

Am ars putin. A fost o scurta explozie de lumina si caldura, o supernova. un spectacol al
universului. Si o farsa a lui. Acum - tacere solida, vid rece si surd si praf de stele, speranta
care inca mai palpaie.

Aici e sufletul meu, asezat cu grija pe o tava de argint. Inca e viu, inca mai arde. Ti-l daruiesc
cu totul. Poti sa-l stingi, sa-l arunci, poti sa-l pastrezi sau sa-l calci in picioare, dar, te
rog, nu-l uita undeva, pe vreun raft in biblioteca sau in vreo cutie in debara. Nu e nimic mai
chinuitor decat sa fii o steluta care se stinge incet, agonizant, undeva pe o etajera.

Mini-depresie teleapatica

2007-05-10T17:19:00.000+03:00

Din ciclul "cand n-ai ce face mai bagi o depresie de 5 minute", iata-ma din nou stand degeaba prin casa, mai privind pe geam, mai citind cate un paragraf din vreo carte, mai ascultand 10 secunde cate o melodie, incercand sa scap de apatia asta cronica. Incercari esuate lamentabil. Nu reusesc decat sa imi amplific starea de iritare si anxietate. Trag jaluzelele, inchid cartea si o arunc in biblioteca,
inchid winamp-ul cu o miscare furibunda din mouse si ma duc in bucatarie
sa-mi fac un ceai. Ceaiul a ajuns ultima solutie. Gasesc cutia
salvatoare, dar, stupefactie: e goala.
Am ramas fara ceai. Ultima mea sansa de scapare s-a volatilizat. Ma simt ca si cum as fi fost tradat de un prieten vechi. Am ramas doar eu si cu mine, doi straini intr-o camera goala.
De ce am scris postul asta? Evident, nu pentru tine, cel/cea care il citesti acum, ci doar pentru "my selfish little self". Poate reusesc sa ma descarc, sa scap, sa evadez din mine. Posibil. Probabil ca nu. Cel putin am incercat.

Sunt sigur ca peste vreo ora toata starea asta shitty va fi trecut, asa ca am pierdut 10minute din viata tastand degeaba, reusind doar sa imortalizez intr-un mod stangaci si neprofesionist o clipa de slabiciune psihica. Jenant si patetic.

Suntem un neam de eroi

2007-05-08T21:33:00.000+03:00

Uita-te la noi...

Da, da, la noi, astia de-aici din inima Carpatilor. Noi, romanii. Fiii lu' Decebal si-ai lu' Traian(din start se vede ca suntem cam gay la origini), urmasii lui Stefan cel Mare, ai lui Mihai Viteazul, cei care am patimit atat de mult sub toate jugurile posibile (otoman, austro-ungar, fascist, comunist etc etc), dar totusi am rezistat cu stoicismul si eroismul pe care le avem in sange.
"Yeah, right...Are you shittin' me man?" (ar zice orice om cu capul cat de cat pozitionat pe umeri)

Suntem un neam de degeabisti. Frecatori de menta, asasini de capre de-ale vecinilor, oropsiti, batuti de soarta(a se citi "in cap").

Sa luam cateva exemple didactice (multumesc pe aceasta cale doamnei profesoare de romana pt. unele din ele):

1) Mitul nostru cel drag, de care suntem toti mandri: Miorita. Nu stau sa-l povestesc, presupun ca il cam stiti. Asadar, ciobanul nostru....ce face el cand afla ca ailalti doi vor sa-l omoare? Sta si se vaieta singurei lui tovarase de viata, confidentei (si, probabil, totodata amantei) sale, oita naravasa. Si atat. Sta si se vaieta, nu face nimic. Cred ca exemplul vorbeste de la sine.

2) Scrisoarea a 3-a a lu' taica Eminescu. Luata de multi ca o exemplificare excelenta a spiritului patriot si eroic al romanului(de fapt e mai mult o satira politica, dar hai, fie...), iata ce zice marele Mircea cel Batran, conducatorul neamului de eroi:
"De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris si pentru noi - ceva de genu' ce-o fi, o fi, doamne fereste sa ne miscam noi un pic vreun degetel
Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi." - adica, voi veniti cu armata sa ne cotropiti, noi stam si o luam pe coaja.

Si exemplele pot continua la
nesfarsit. Pentru ca asa e romanul. Stam si ne agatam de trecutul
nostru maret, speram ca cele
cateva personalitati oarecum recunoscute la nivel mondial
(adica a mai auzit cineva de ele) ne vor
scoate din anonimat, cand, de fapt, in perceptia tuturor, noi suntem tot o tara ex-comunista de
undeva din europa pe care n-o baga nimeni in seama. Ne agatam de "eroii" nostri pentru ca noi
nu suntem in stare sa ne ridicam din anonimat ca popor.

Suntem o zona-tampon si asa am fost intotdeauna. Am fost pentru romani impotriva barbarilor, pentru europeni impotriva turcilor, mai tarziu pentru europeni impotriva rusilor, mereu folositi, niciodata recunoscuti ca europeni adevarati. De sute de ani stam si asteptam sa fim chemati la
"masa bogatilor", speram sa ni se dea fara sa ni se ceara, de 18 ani ne infundam tot mai mult in tranzitie fara sa se intrezareasca vreo "luminita la capatul tunelului".

Dam vina pe comunisti, pe tirani, pe asupritori, pe tradatori pentru starea jalnica in care ne aflam azi ca tara, ca popor, ca natiune. De fapt, nu sunt ei de vina. Noi suntem. Pentru ca mereu cautam scuze, vinovati, altii decat noi. Si pentru ca nu facem nimic. Ne luptam intre noi pentru un ciolan descarnat, slab, miniscul, cand am putea sa facem mult mai mult, sa fim mult mai mult si sa avem fiecare osul nostru dulce si zemos.

Romania de azi e produsul inevitabil al romanului.
I rest my case.

Fictiv, deci cu entuziasm

2007-05-06T20:40:00.000+03:00

Incep acest post de la o intrebare adresata mie de catre colegul meu Charlie, candva prin clasa a
10-a:

"Daca tu o vezi pe M. la tabla acum, stii sigur ca ea exista?"

Raspunsul meu de atunci a venit extrem de repede si de sigur: "Nu. N-ai de unde sa stii."
Si azi imi pastrez parerea. N-am de unde sa stiu daca ceea ce vad, aud, simt in general e
adevarat. Suntem captivi intr-o lume a relativitatii, unde nimic nu e ceea ce pare, iar lucrurile
pe care noi le consideram reale, concrete, palpabile sunt, de fapt, supuse indoielii.
De cate ori nu se intampla sa te trezesti dintr-un vis cu o senzatie apasatoare, cu un regret
chinuitor, regretul de a fi lasat in urma o intreaga viata, o existenta alternativa? Evident, nu
merg pana la a considera senzatia respectiva intemeiata, pana la urma a fost doar un vis, dar
apropierea aceasta extrema a visului de realitate mi s-a parut intotdeauna infricosatoare. Daca un vis poate parea atat de real,atunci se cam duc pe apa sambetei toate certitudinile privind
concretitudinea existentei noastre. Sa nu ma luati cu argumente de genul: "Daca toata lumea e
convinsa ca traieste de-adevaratelea, atunci asa trebuie sa fie.", nu ma incalzesc cu nimic.

Si atunci, daca eu n-am de unde sa stiu daca traiesc fictiv sau nu, intrebarea fireasca ar fi:
"De ce sa-mi mai pese?" Daca nu am nici macar certitudinea ca eu sunt, atunci de ce as mai cerceta filozofii si stiinte si adevaruri universale, si, de fapt, de ce as mai trai in general? 2 motive
sunt suficiente:

1) Din spirit de turma.
2) Pentru ca sansa ca, de fapt, eu sa nu exist cu adevarat e foarte mica si nu merita riscul.

Stiu ca postul de mai sus e total aiurea si seamana periculos de mult cu ce zic tipii aia prin
Matrix, dar nu trebuie luat intr-un mod atat de radical. Dar, daca vreodata simti ca traiesti
intr-un vis urat din care nu poti sa te trezesti, fii fara grija, ai 2 optiuni valide: Astepti sa
te trezesti, pentru ca, chiar e un vis SAU te zbati sa iti imbunatatesti situatia. Cei mai multi
oameni aleg varianta a 2-a, iar cei care merg pe prima varianta sunt numiti lenesi, prosti,
degeabisti. Totusi, s-ar putea sa fie mult mai destepti/inspirati decat restul gloatei.

Just a thought...

Cine sunt si ce vreau

2007-05-05T21:20:00.000+03:00

Daca tot nu stiu cine sunt(si sunt departe de a afla), m-am gandit sa insir aici, din lipsa de inspiratie/chef de a gasi un subiect mai bun, cateva lucruri pe care le vreau.
Vreau sa vina mai repede maine, pentru ca m-am saturat de azi.
Vreau sa se termine mai repede primavara asta, cu tot ce implica ea: astenia, starile mele fluctuante, depresiile de 5 minute, fericirile de o clipa care se termina mult prea repede si te fac mereu sa vrei mai mult.
Vreau sa scap de aritmiile astea ciudate si de presiunea arteriala fluctuanta. (Trebuie sa-mi fac niste analize la inima, cred ca e ceva in neregula acolo. Sau poate mondenismul meu voluntar s-a transformat in ceva patologic (vezi sfarsitul postului pentru explicatia ultimei propozitii, pe care sunt convins ca n-ai inteles-o(exceptie Godies) ).
Vreau sa nu mai fiu atat de slab. (si nu, nu ma refer la kilograme).
Vreau sa fie aici.
Vreau sa nu se termine niciodata(sinonim cu "vreau sa ma amagesc").
Vreau la mare.
Vreau sa ma duc la scoala si sa gasesc un crater in locul ei.
Vreau sa nu-mi mai doresc mereu "mai mult".
Vreau sa nu-mi mai pese atat.

Concluzie, si, in acelasi timp, explicatia promisa ceva mai sus:
"Toate iubirile pornesc ca un mondenism voluntar si devin ceva patologic." (Camil Petrescu a zis-o, eu o reproduc)

Searching for myself

2007-05-04T17:39:00.000+03:00

Azi a fost o zi placuta. La scoala am cam frecat menta, dupa scoala am petrecut niste "quality
time" cu Ea si cateva colege (+B.), jucand mima (joc la care mi-am demonstrat skill-ul), pe scurt,
nice stuff.

Dupa ce am ajuns acasa, n-am apucat bine sa intru pe usa, ca am fost trasnit de o idee subita si
cel putin stranie, idee care nu mi-a mai dat pace pana cand n-am pus-o in aplicare.

Azi am vrut sa fac lucruri pe care nu le-am mai facut demult. Nu stiu de ce, probabil ca sa-mi
demonstrez mie insumi ca nu am uitat sa fiu...eu.

M-am plimbat de nebun prin locuri doar de mine stiute, locuri care au insemnat, la un moment dat, ceva si care imi trezesc amintiri/senzatii linistitoare si calmante. Am trecut pe la fosta mea
scoala generala, unde am depanat amintiri cu doamna diriginta si cu profu' de istorie. Am jucat un baschet scurt cu tinerele talente usor impresionabile de la scoala, dupa care mi-am continuat
plimabrea. Am batut orasul in lung si in lat, iar dupa vreo ora jumatate, cand chiar simteam ca
picioarele se revoltasera si nu mai vroiau sa asculte de mine, m-am indreptat spre casa. Pe drum
am trecut pe la o librarie si mi-am cumparat un stilou. Postul acesta l-am scris intai cu stiloul,
iar acum il transcriu incet, apasand tastele fin, ca pe clapele unui pian (mi-e dor sa cant la
pian). Scrisul cu stiloul ma face de fiecare data sa ma simt bine. Are ceva din eleganta, din
distinctia pe care oamenii au pierdut-o o data cu aparitia tastaturii.

Azi am cautat fericirea in lucrurile simple, si, pentru cateva clipe, am gasit-o. Totusi,
fericirea valoreaza putin daca nu e impartasita.De ce simt ca nu am gasit ceea ce cautam? De ce ma simt imcomplet, de parca ar lipsi bucati din mine? Am plecat sa ma caut pe mine...ce am gasit in schimb?

O zi mult prea lunga

2007-05-02T20:33:00.000+03:00

N-am mai scris de mult ce se intampla pe piciorul de plai (mai bine zis negul din calcaiul
plaiului) unde imi duc zi de zi existenta, adica la scoala. Nu ca ar interesa pe cineva, dar macar
ma mai descarc si eu din cand in cand.

Azi - mare zi mare. Teza la mate. Mai mult de jumatate din mirificul nostru colectiv erau
extaziati - pur si simplu in transa (dupa 4 zile de invatat si repetat si lucrat intens, ii
inteleg).

"Stii cutare teorema? Eu habar n-am..." - si ce vrei sa-ti fac eu? Bravo tie...

"Oh shit, n-am lucrat nimic din capitolul asta" - E un capitol intreg dammit cum poti sa stai 4
zile si sa nu faci nimic din el?

"Vai fata, (exprimare care ma exaspereaza pana la punctul de fierbere interna) am stat tot
weekendul sa invat la mate si parca vad ca imi da tot 6 sau 7." - Pai DUH, daca stai si inveti
exercitiile din manual pe de rost si te rogi sa pici pe unul din ele, mi se pare logic.

"Mi-e asa de frica...Si mi-e frica tocmai pentru ca sunt atat de bine pregatit(a)." - Ah come on,
cand am auzit-o pe asta mi-a venit sa-mi iau campii si sa ma duc cu ei departe, departe...

Pe scurt, in pauze clasa era impanzita de un miros pregnant de ipocrizie pura(sau diluata un pic),
"tocilarism" de rang inalt, vaiete mai ceva ca in camera de gazare si o frenezie ametitoate a
invatatului pe ultima suta de metri, care imi provocau o ameteala criminala..mai ales ca eu vroiam doar sa dau teza si sa scap mai repede.

Intr-un tarziu, vine si momentul critic. Nu mai comentez intarzierea de un sfert de ora a
stimabilului nostru profesor, nu comentez nici subiectele abia lizibile, scrise intr-o pauza si
date maselor spre a le tortura incet si sigur ca o picatura chinezeasca, nici paranoia exacerbata
a stimabilului domn profesor, de fapt nu mai comentez nimic. Nici macar accesele de oftica ale
anumitor persoane, care pur si simplu nu puteau suporta gandul ca au umplut jumatate de caiet in 4 zile doar ca sa rezolve jumatate din problemele de la teza.

Tragand linia si adunand, ajung undeva pe minus cu starea de spirit dupa cele 7 ore de scoala, asa ca mai bine nu mai socotesc. Mai scadem o zi din AMR si visam la vacanta, la mare, la 3 luni fara profi, la...hehe, e incredibil cat de mult pot sa ma amagesc. Mai e o luna de tortura si nu pot
decat sa strang din dinti si sa merg mai departe.

The "L" word

2007-05-01T21:13:00.000+03:00

Dupa o discutie relativ aprinsa pe teme relativ delicate cu un prieten, m-am hotarat sa scriu aici
parerea mea.

Iubim. Sau ne amgaim cu iluzia ca iubim.
Ne indragostim de o persoana, ni se pare fata/baiatul perfect, nu mai vrem sa vedem/auzim/simtim
pe nimeni si nimic in afara de obiectul iubirii noastre. Vedem un apus si un rasarit impreuna. Ne
tinem de mana. Ne sarutam. Ne soptim cuvinte de dragoste. In clipele acelea(pe care noi le
consideram unice si, intr-nu fel, chiar sunt) suntem convinsi ca iubim, iar iluzia ca n-o sa se
termine niciodata pune stapanire pe noi.

Dar se termina. Intr-un fel sau altul, pana la urma se termina. Si suferim, si plangem, si iar
suferim, si ne incuiem in noi, si iar plangem(chiar daca numai in noi).

Si uitam. Din cand in cand, ne mai amintim cate un moment, cate o privire, cate o senzatie, dar
toate trec repede. Stim ca am iubit odata persoana respectiva, dar acum e doar o amintire.

Si ne indragostim din nou. Si vedem iar acelasi apus si acelasi rasarit, numai ca de data asta il
vedem cu altcineva. Insa nu conteaza. Ne cuprinde acelasi sentiment de afectiune pura, si aceeasi
iluzie ca nu se va termina niciodata, chiar daca suntem constienti ca se va termina.

Spunem "te iubesc" de atatea ori si atator persoane diferite pe parcursul vietii, incat la un
moment dat chiar ne intrebam daca mai simtim cu adevarat ceea ce spunem. Cuvintele devin o carpa
veche si murdara, pe care o mai terfelim inca un pic de fiecare data cand spunem, din nou,
altcuiva, "te iubesc". Si, cand se termina totul, o uitam undeva, intr-un colt al casei. Si o mai
terfelim inca o data, fara sa ne pese de nimic. Pentru ca "iubim". Si pentru ca uitam. Si poate ca
suntem constienti de ceea ce facem, ne uitam la saraca carpa, ne e mila de ea, dar numai pentru o clipa.

Cata ipocrizie se poate ascunde intr-un om? Cum poti sa spui cu nonsalanta "te iubesc" ca si cum
ar fi pentru prima oara? Cum poti sa simti pentru cineva exact ceea ce ai simtit, in urma cu
foarte putin timp, pentru alta persoana, si sa nu-ti pese catusi de putin?

Si totusi, iubim. Si totusi, uitam. Si iubim din nou. Pentru ca suntem slabi si ipocriti si
nepasatori si rai. Pentru ca suntem oameni.

.....

Disclaimer: Cuvintele de mai sus sunt scrise dintr-un punct de vedere total detasat si fictiv, si
nu sunt legate voit de vreo experienta personala.

Un post lung...(part 3)

2007-04-28T22:07:00.000+03:00

Am revenit pentru partea a treia a postului din seara aceasta.(geez, asta a sunat in stilul
"andreea esca")

Anii trec...anii repede trec...(continuarea o cam stie oricine)
Remember 9th grade?
Mai tineti minte cum era pe-atunci? Au trecut 2 ani si simt ca au trecut 20. Ce simpla si ce
frumoasa era viata de liceean, si viata in general, in clasa a 9-a...
Imi aduc aminte si acum impresiile din prima zi de scoala. Eram ca o oaie capiata prin clasa, m-am
asezat din prima in locul unde aveam sa stau un an intreg si simteam ca toata lumea e cu ochii pe
mine (probabil asa si era, eu fiind la fel de inalt stand jos ca majoritatea celorlalti stand in
picioare). Imi amintesc fiecare fata a fiecaruia din cei 29 de colegi de-ai mei in cel mai mic
detaliu.
Nici nu imi imaginam eu pe-atunci cat de frumos avea sa fie in clasa a 9-a. Eram mici si nebuni,
eram boboci, eram fascinati de viata la liceu...

Remember, micutule dadu, zilele cand eram colegi de banca? Remember ultima banca de pe randul de
la usa? Remember? Cat de mici si de nebuni eram...cantam in ore vama veche, ne bateam joc de
profi, radeam din orice, vorbeam excesiv de mult in engleza, idolatrizam aceeasi persoana de sex
feminin din clasa de la noi, eram pur si simplu niste tineri cu prea mult chef de viata si mult
prea multi hormoni misunand prin noi...

Remember joia, de la 6 la 8? Aveam logica si romana, ultimele 2 ore, si aproape in fiecare
saptamana ne strangeam toti baietii acasa la unul din noi, jucam whist, radeam, vorbeam, glumeam,
pur si simplu ne bucuram de viata.

Remember terenul de baschet? Locul ideal de chiulit in timpul zilei, indiferent de vreme, de
materia de la care ciuleam, acolo eram. Sentimentul acela unic ca jucam baschet pe terenul de la
dinicu, ca eram acolo, livin' the dream...inegalabil. Jucam cu o pasiune pe care n-am mai
regasit-o de atunci si pe care, probabil, n-o voi mai regasi.

Si acum...Acum ce a mai ramas?
Aproape nimic. Gasca de prieteni e o gloata razvratita si complet dezorganizata. Care mai de care
si-au gasit "componentele conexe" si au uitat complet de graful cel vechi. Grupul nu mai e
grup...Y se crede prea bun pentru muritorii de rand, X si Y nu se pot suporta, Z s-a schimbat prea
mult(a fost Q-izat), U e ocupat cu conducerea unui concern multinational, V cine stie ce mai face
etc etc...(X, Y, Z, V, U si Q sunt personaje fictive).

Remember, little dadu, the days of glory? Au trecut de mult...Clasa s-a schimbat(la propriu),
ultima banca din randul de la usa e cine-stie-pe-unde, si nu mai canta nimeni in ea...Acum
idolatrizam fiecare pe altcineva, si suntem(sau traim cu iluzia/impresia ce suntem) idolatrizati
la randul nostru, n-am mai ascultat vama veche de mult, n-am mai cantat de si mai mult...

Aceasta ultima parte din cel mai lung post pe care l-am scris vreodata intr-un interval de 3 ore
este dedicata clasei a 9-a si tuturor persoanelor/lucrurilor care au facut-o sa fie atat de
frumoasa: Colegilor, gastii de prieteni, oriunde ati fi acum, profilor de care faceam misto,
trupelor vama veche, r.e.m., blink, good charlotte si greenday pe care le cantam ca nebunii,
exasperand pe cele 2 colege din banca din fata, terenului de baschet, pachetului de carti si, nu
in ultimul rand, ultimei banci din randul de la usa. You will be forever remembered.
Punct.

Un post lung...(part 2)

2007-04-28T20:17:00.000+03:00

Am revenit in actiune, cu burta plina si cu chef de tastat. Dar...despre ce?
TRing!! Uite un subiect bun: g.o.d.

g.o.d. aka Dumnezeu e un personaj foarte controversat. Adorat si injurat, blamat si idolatrizat,
fanatizat si utilizat in diverse scopuri murdare(a se citi propaganda, spalare de bani etc etc),
Dumnezeu ramane, probabil, personana(personalitatea, individul) cu cel mai mare trafic in
conversatiile de zi cu zi. Probabil, daca g.o.d. ar avea cont pe hi-5, cu poze semi-nud cu el si
sf. petre, ar pica serverele astora in 5 secunde din cauza commenturilor ce ar curge non-stop. Dar sa nu intindem coarda, nu vreau sa fiu trasnit subit de undeva de sus...

Totusi, de unde stie muritorul de rand in ce sa creada? Adica, are cam multe de ales, g.o.d. nu e
singurul zeu/demiurg/creator al universului, mai sunt destui altii. E ca un fel de cursa
electorala, in care fiecare partid (a se citi religie/secta/cult) incearca as isi atraga at mai
multi adepti care sa urmeze liderii spirituali ca niste oi capiate. Si, undeva sus, departe de
toate mis-masurile lumesti, tipic pamantene, stau zeii si joaca barbut. sau poker. sau friptea pe
aripi. sau de-a v-ati ascunselea pe dupa norisori albi si pufosi. sau "tara, tara, vrem ingerasi".
Imaginati-va un joc de paintball intre g.o.d. si scaraotchi...damn that would be fun.

Inchid toate parantezele deschise fictiv si fara anunt in prealabil, si revin la ideea initiala.
De unde stie omul simplu, de la tara, daca sa creada in dumnezeu sau in buddha? Probabil, daca
i-ai zice ca exista un personaj religios si o intreaga ideologie intemeiata pe veceul lui, te-ar
injura de mama focului. Omul simplu crede ce ii zice popa sa creada, si, implicit, da atatia bani
la biserica pentru iertarea pacatelor cat ii zice popa sa dea. Si atunci, de ce ne mai miram cand
vedem vreun membru al clerului plimbandu-se cu limuzina sau cu SUV-ul prin oras, cu radio trinitas dat la maxim, "cu maicutele-n masina si cu basi in portbagaj"? Sa nu ti se faca lehamite de toata treaba cu biserica?

Dupa tot ce am aberat mai sus, probabil veti presupune ca sunt ateu. Fals. Cred. In ce/cine, cum, cand...prefer sa pastrez pentru mine. Insa consider o mare ipocrizie ideea infipta in capul
oamenilor ca ar trebui sa existe o mijlocire pamanteasca intre om si dumnezeu. fiecare om are
dumnezeul lui, cu care comunica liber. Cam asa vad eu religia perfecta.

Uite ca am mai umplu o pagina cu aberatii. Ma apropii de obiectivul propus pentru seara asta. Mai am de scris o singura bucata din postul meu cel lung. Tineti aproape! (nu e o aluzie politica la
anumiti motani securisti:P).

Un post lung...(part 1)

2007-04-28T19:07:00.001+03:00

Intr-o discutie pe eternul messenger cu un prieten, am fost "indemnat"(provocat, rugat etc etc) sa postez ceva lung. Oricat de mult despre orice, oricum, oriunde. Pentru a nu dezamagi persoana respectiva(pe asta nici eu n-o cred), sau, mai degraba, pentru a testa cate ineptii pot sa scriu pana obosesc, sit back and relax your eyeballs:

Afara e soare si ploua. Vantul a avut o rabufnire de orgoliu, dar acum s-a mai linistit, probabil plictisit si nebagat in seama. Soarele se duce sa se culce, obosit, surmenat sa tot priveasca oamenii mici, mici, mici cum se cred ei niste burice ale universului. "Nici nu stiu ei cat de mici si neinsemnati sunt, cu dramele lor cu tot. Dar lasa-i in mandria lor prosteasca...Atat au si ei, o singura putere si un singur motiv pentru existenta lor patetica: iluzia stupida a importantei lor exacerbate. Multi si prosti...si se mai cred si stapanii universului pe deasupra." Cam asta presupun ca gandeste soarele in fiecare seara, cand se duce la culcare in patul lui universal.

Paranteza: Oare in ce fel de pat se culca soarele? Ar trebui sa fie un pat al naibii de rezistent, la cat de tare arde soarele. O fi din lemn de abanos? Sau poate din fier forjat...Ori soarele o fi un tip mai "energic" si are nevoie de un pat cu apa? Am inchis paranteza.

Norii au impanzit cerul, in afara de un petec mic prin care mai straluceste soarele. Probabil e o dovada de respect pentru steaua care se duce la culcare, un fel de salva de tun pentru un batran general iesit la pensie. In rest, cerul e complet acoperit. Probabil e vreun miting de protest de-al norilor. O fi un miting anti-basesescu sau pro-basescu? Sau poate norii au un presedinte al lor, diferit de presedintele tarii deasupra careia stau? Atunci cum negociaza tara respectiva cu presedintele norilor pentru permisiunea de a ocupa spatiul aerian?

Pe pervazul de la camera mea a aterizat un porumbel. Acum sta nemiscat si se uita cu un ochi fix in ochii mei. Oare ce vrea sa-mi zica? Chiar, daca porumbeii ar vorbi, ce-ar zice ei? Ce limba ar vorbi? (Raspuns logic: "pasareasca, ba boule!". A, asa e, scuze pentru pierderea temporara a logicii.) Ma uit fix in ochiul porumbelului, incercand poate sa comumic intr-un fel. Ochiul lui nemiscat, mare, ma hipnotizeaza. In ochiul lui vad lumea. o lume mare, libera, o lume vazuta de sus, o lume ce se misca mult prea repede pentru noi, muritorii de rand care nu putem sa zburam. Lumea lui. Ii multumesc din ochi porumbelului, ii multumesc ca mi-a aratat cum e sa zbori, cum e sa fii ca el. El se uita fix la mine, apoi isi ia zborul, inapoi spre lumea lui.

Shitty.

2007-04-27T15:27:00.000+03:00

Totul incepuse bine...dimineata aproape perfecta, scoala putina(a inceput tarziu si s-a terminat devreme) etc.
Undeva, ceva s-a rupt pe parcurs. In momentul asta sunt intr-un fel de transa suprarealista. Sangele meu supracofeinizat fuge ca nebunul prin vene, il simt undeva in gat... Inima mi-a luat-o razna(la propriu, cred ca am pulsul peste 200), capul sta sa explodeze. Pe scurt, stare shitty. Nervozitate, iritare, agitatie. Vreau sa fug, sa zbor, sa urlu. Vreau sa dorm, dar nu pot, asa ca ma plimb de nebun prin casa. Somebody please come and set me free...

[later edit] 3 ore si 10 ture de stadion mai tarziu, lucrurile au revenit la normal. Soarele apune dupa blocul din fata geamului meu, ca in fiecare seara. Lui ii dau toate nelinistile, grijile, temerile mele. Si el imi zambeste...

9 filme bune si o capodopera

2007-04-24T21:34:00.001+03:00

In lipsa altor idei pt. posturi cat de cat de calitate, iata o lista cu 9 filme pe care le-am vazut/revazut de curand si pe care le recomand oricarui cinefil, "casual movie watcher" sau pur si simplu amator de arta.
(filmele nu sunt in ordinea preferintei, just random...imi vine foarte greu sa imi aleg un all-time favourite, lista e mult mai lunga de-atat)

1) Ocean's eleven - pur si simplu bun. un film pe care il privesti cu placere, care se misca bine, se aude bine si se vede excelent.

2) Angels in America - miniserie. adaptare dupa o piesa de teatru. al pacino si meryl streep geniali. film excelent.

3) Nasul 2 - considerat de majoritatea "cunoscatorilor" ca fiind cea mai buna parte din film. imi face o placere nebuna sa-l revad doar pe el, fara partile 1 si 3. pentru ca il stiu pe de rost :)

4) Closer - 4 actori foarte buni si un film...care te atinge "in all the right places".

5) Before sunrise - Ethan Hawke si Julie Delpy intr-un film...dulce. pur si simplu.

6) Before sunset - Aceiasi 2 actori de mai sus in continuarea primului film. dulce-amarui. la fel de bun ca primul, poate chiar mai bun.

7) Crash - de departe cel mai bun film scos la hollywood in ultimii 5 ani. il recomand cu deosebita caldura oricui. true work of art.

8) Babel - am mai pus eu un post despre el. bun.

9) Occident - singurul film romanesc din lista si, dupa mine, unul din cele mai bune filme romanesti de dupa '89. must see.

In final, piesa de rezistenta, "Six feet under" (cunoscut in Romania drept "sub pamant srl", transmis la hbo). Toate cele 6 sezoane formeaza o poveste aparent banala, insa povestita intr-un mod genial. Personal, il consider cel mai bun serial pe care l-am vazut vreodata. Punct.

Visul unei nopti de primavara

2007-04-23T20:44:00.000+03:00

Iata ca a trecut si majoratul meu. Contrar asteptarilor(care erau bine intemeiate), m-am distrat destul de bine(cel putin asa imi amintesc). N-o sa fac precum colegul si partenerul meu de majorat radoo, n-o sa dau detalii tehnice, ci o sa povestesc totul din punctul meu de vedere.
In primul rand, trebuie precizat faptul ca punctul meu de vedere era cam volatil. De fapt, mie mi se pareau mai mult puncte colorate de vedere care se miscau in cerc...
Descrierea detaliata a faptelor o aveti pe blogul lui radoo(nu pun linkuri ca mi-e lene, uitati-va la blogroll daca vreti sa vedeti altceva in afara de blogul meu). Asa ca eu o sa prezint doar niste "highlights":
-pana pe la 10 a fost normal...am mancat, am vorbit, mai un fotbal, mai un banc, o atentie, o maslina etc.
-pe la 10 a inceput "distractia"...dans, muzica etc etc...
-"delectarile bahice" (de la bacchus, nu de la bahmuteanu, informati-va pe wikipedia) au inceput tot pe la 10...
-"beatitudinea" a continuat pana dupa 12...imi amintesc ca eram cuprins de o stare euforica("lume, cat te iubesc!/sufletul mi-e bomba, explodez!" sau ceva de genu'):
-pe la 12 am fost aruncat de 18 ori spre luna, apoi stropit cam peste tot cu sampanie;
-dupa 12 petrecerea a continuat neintrerupta pana pe la 2-3, dans frenetic pe diverse genuri muzicale(de la trance pana pe la rock), apoi jumate de ora de "polemici politice cu godies si dadu" pe tema "basescu vs geoana", apoi...de aici nu prea imi mai amintesc bine, cred ca am adormit pe la 4;
-un actor principal a fost "mr. grant si licoarea lui magica", care a fost, pe rand, aclamat si declamat ovationat si ostracizat, idolatrizat si condamnat, cel mai important lucru e ca a fost consumat si ne-a facut pe toti sa ne simtim bine (adica pe mine, pe godies si pe caporalu');
Rezultatele petrecerii: mahmureala, dor, un sentiment frumos de "eh, that was nice", fericire, oboseala etc etc.
All in all, a fost o petrecere reusita(zic eu). GG tuturor, onoarea e de partea mea avand ca invitati pe majoritatea persoanelor cu care as petrece oricand(plus alte cateva, absente din motive regretabile).
Cea mai tare amintire: noi toti, sarind in cerc si cantand "am doar 18 ani...".

Apatic.

2007-04-20T12:58:00.000+03:00

Ziua de azi se poate descrie foarte usor: 100% ca moneda_nationala_a_botswanei. Total aiurea, total nefolositoare, total plictisitoare, total demoralizanta.
Afara-soare, nici un nor pe cer de la ora 8 pana dupa-amiaza, floricele, fluturasi...
In mine-furtuna.
Urmeaza o dupa-amiaza de alergat, cumparat, pregatiri pt. "main event"-ul(TM Radoo) de maine...care numai main event nu mai e...2 zile pe care mai degraba le-as dormi decat sa ma prefac ca ma distrez. Dar, cine stie, poate chiar o sa ma distrez(slabe sanse, dar ma bazez pe mr. Grant si pe a lui licoare magica).
Punct. Si de la capat.

Home is where the heart is(part 2)

2007-04-18T17:42:00.001+03:00

Orasul meu e..mic. Mic si gol. Gol pe dinauntru, caci, la prima vedere, forfota de dimineata imi aduce aminte de metropolele aglomerate "de la ei" (nu Londra sau NY, ci mai degraba Calcutta sau Kuala Lumpur). Singura diferenta intre noi si orasele mai sus mentionate e ca "ei" mai au si alte zone in afara de mahalalele de la periferie.
Orasul meu e aproape la munte. De fapt, e "aproape" multe lucruri: aproape municipiu, aproape placut, aproape linistit, aproape viu. Orasul in sine n-ar fi atat de anost daca ar fi lipsit de cladiri. Mediul natural e perfect: dealuri paduri, muntele aproape, veri frumoase, ierni blande etc. Orasul nostru e un amalgam de nou si vechi, o corcitura intre "oras istoric, cultural" si cartierul Ferentari.
Orasul ca orasul, el ar mai putea fi tolerat daca ar fi gol. CAci oamenii care-l populeaza sunt adevarata problema. Se autointituleaza "musceleni"(cica se oftica daca-i faci munteni). Sunt rai, invidiosi, individualisti, se cred buricul pamantului, sunt in mare parte inculti(jumatate din populatia orasului a fost adusa cu forta de catre nea' Ceasca din comunele din jur ca sa lucreze la "uzina") si au mereu la ei o arma semiautomata, in caz ca se iveste capra vreunui vecin. Bineinteles, mai sunt si exceptii, dar in mare cam asta le e soiul.
Deci, ca sa recapitulam: oras mic, arata ca naiba, oameni nesuferiti => dorinta mea din ce in ce mai puternica de a pleca de aici fara sa mai privesc vreodata in urma(eliberare ce va veni o data cu admiterea la facultate).
Motto: "Luati-va orasul si faceti bors cu el, pe mine ma doare exact in locul unde nu straluceste niciodata soarele..."
Apropo, in ultima jumatate de ora am aberat(mai bine zis am irosit cuvinte si timp) despre locul pe care il numesc "acasa". Imagine my life...

Optspe'

2007-04-16T15:37:00.000+03:00

Mai sunt cateva ore si voi fi, oficial, major. De fapt, voi implini varsta care atesta ca esti major. Pentru ca maturizarea nu se face intr-o secunda, ci in mii si mii de secunde in care esti copil sau adult sau cate putin din fiecare.
Privind inapoi, nu simt vreun pic de nostalgie. Exista sentimentul ca ar fi putut fi mai bine, ca as fi putut sa profit mai mult de copilaria mea, dar, asta e..."you'll never change what's been and gone". Pastrez amintirile (fie ele frumoase ori mai putin frumoase) si merg mai departe.
Niciodata nu mi-a placut ignoranta aceea specifica perioadei de copilarie. Am vrut mereu, si vreau in continuare, sa stiu mai mult, sa simt mai mult, sa fiu mai mult...Privirea inainte, mereu inainte, spre un viitor pe care nu mi-l mai fac altii si care depinde numai de mine, spre un cer mai senin, spre o iarba mai verde si spre noi limite ce asteapta sa fie distruse.
It's the end of the world as i know it...and i feel fine :)

The bed of our dreams

2007-04-15T22:14:00.000+03:00

Azi, in timp ce discutam cu cineva pe eternul messenger, a venit la un moment dat vorba despre
pat. In momentul acela mi-am dat seama cat de orb am fost pana atunci. Patul e cel mai important
obiect pe care il folosim zi de zi. Omul modern nu poate trai fara el. Fie ca e o canapea, pat
dublu, triplu, matrimonial, suspendat, patul e cel mai bun prieten al omului. Patul nu te
dezamageste niciodata, patul te asteapta cuminte in fiecare seara, patul nu te grabeste niciodata
sa te asezi in el, patul nu se plange nicodata ca il "bruschezi" sau ca sari in el, patul nu se
supara daca il neglijezi sau daca nu l-ai mai aranjat de o luna, patul nu te minte. Asa ca,
rugamintea mea este ca, din cand in cand, sa va ganditi la patul vostru si la ce ati fi voi fara
el. Eu stiu ca ii datorez multe si ii sunt etern recunoscator pentru noptile cu vise frumoase si
somn linistit.

Milk and toast and honey

2007-04-12T09:41:00.000+03:00

De fapt, e mai mult "milk and toast and coffe" dar nu asta e important.
Dimineata de azi a fost perfecta. Din toate punctele de vedere. Trezire perfecta, ora 7:30, mic-dejun preparat "ca la carte" de subsemnatul, un adevarat orgasm al papilelor gustative. Apoi cafeaua noastra cea de toate zilele, savurata pe balcon, in lumina palida a soarelui care motaia undeva, la o palma deasupra dealurilor. Ciresul din fata blocului a crescut, isi intindea mugurii, fericit, sub nasul meu(ciresul asta are valoare sentimentala, il stiu de cand atingea etajul 1...eu stau la 3), vantul adia imperceptibil, probabil inca molesit, uimit si el de perfectiunea diminetii.
Azi vreau sa fac tot. Sunt plin de energie. Afara e soare si primavara, in mine e soare si primavara...

Home is where the heart is(part 1)

2007-04-11T20:05:00.000+03:00

Home is where the heart is...
Cat de adevarat. Numai ca eu nu mai stiu unde e casa mea(implicit si partea cu "heart"-ul). Pastele l-am petrecut la R___, orasul unde m-am nascut. Si unde am trait 13 ani, adica mai mult de jumatate din viata mea. Acolo era locul pe care l-am numit "acasa" atata timp. Si acum e...doar un oras. Un oras mediu ca marime, mediocru ca aspect, plin de praf si de oameni ale caror fete sunt atat de sterse si al caror fel de a vorbi suna atat de fals acum. Si totusi, de ce ma bucur nespus de fiecare data cand cutreier de nebun strazile vechiului oras? Pentru ca e al meu, pentru ca a fost al meu atata timp si pentru ca va fi mereu...E sublim si hidos, special si mediocru, "acasa" si "locul unde ma duc in vacanta si unde ma plcitisesc la culme" in acelasi timp.
Totusi, nu pot sa spun "acasa" acestui loc, pentru ca pur si simplu nu mai locuiesc aici. La nivel strict abstract, filozofic, da, se poate spune, dar la fel de mult se poate sa fie doar nostalgia anilor pierduti...oricum ar fi, "i'm still searching for a place to call my home"...

O scoala mai buna(part 2)

2007-04-06T21:40:00.000+03:00

Azi a fost ultima zi de training. Uite ca pun si un link mai explicit(unde vor explica cei cu cimentul cum sta treaba, ca sa-mi scurteze mie munca). Pe scurt, a fost...genial. In 5 zile...pe langa faptul ca am invatat tot felul de lucruri care or sa ma ajute(sunt convins) mai tarziu in cariera, am aflat ca se poate si o altfel de scoala(din nou jos cu sistemul de invatamant din Romania!!), m-am descoperit mult mai bine pe mine, am aflat mult mai multe despre cine sunt si ce vreau, mi-am stabilit niste obiective pt. viitor(l-am "proiectat") si, bineinteles, m-am distrat enorm. Detalii "tehnice" nu pot/vreau sa dau acum, pentru ca pur si simpu, ar insemna prea mult de tastat(plus scanat manual, plus upload-at poze etc). Pozele cu noi in diferite ipostaze pe parcursul cursului vor veni, probabil, saptamana viitoare.
P.S.: Am uitat sa spun care sunt cele mai importante lucruri pe care le-am invatat:
1) Holcim nu polueaza!!!
2) Holcim rulz!!!
3) Holcim rulz even more!!!
4) Holcim nu polueaza!!! Extraterestrii fac asta...
(concluzii trase in urma stagiului de "indoctrinare" de saptamana asta... :D).
Peace everybody and a world without cement dust!!!
(apropo, daca se hotaraste cineva sa ia in serios ultima parte a postului, va trebui sa-l dezamagesc...holcim de fapt a bagat doar banii in chestia asta, de restul s-a ocupat firma de consultanta & training Corporate Dynamics, gg trainerilor Mihai si Iulian, you guys rule)

O scoala mai buna

2007-04-04T18:18:00.001+03:00

N-am mai postat de ceva timp pentru ca am fost ocupat. Destul de mult.
De trei zile particip intr-un program de "training" pentru tineret, organizat de o firma multinationala cu fabrica pe la noi prin oras(cam singura intreprindere mai mare care functioneaza pe la noi). E un curs modern despre cum sa-ti contruiesti viitorul. Un "insight" care ar trebui sa ne arate cum sunt trainingurile la care mai mult ca sigur o sa participam mai tarziu, in cariera. Invat multe lucruri interesante, timpul petrecut aici e mult mai bine folosit decat la scoala. Comunicare, lucru in echipa, tot felul de chestii care tin de psihologia relatiilor interumane, termeni si idei de care o sa ne lovim mai tarziu si multe altele care nu-mi trec acum prin minte. Dar in primul rand, cel mai important lucru este ca programul e motivator. In fiecare zi, unul din trainerii nostri ne zice: "Sunteti la varsta la care puteti sa faceti orice din voi. Important e sa vreti". Aceste fraze au ajuns un fel de "motto" pentru mine, ma simt mult mai motivat, mai determinat sa fac ceva cu viata mea, sa reusesc.
Mai am inca 2 zile de curs, in care sunt sigur ca voi acumula niste cunostinte extrem de folositoare, pe care le astept cu nerabdare.
A, inca ceva: cursul e extrem de distractiv si de interactiv. In alte cuvinte, super tare frate! GG Holcim(uite ca pana la urma fac si putina publicitate :P ).

Elogiu unei clipe de fericire

2007-04-01T21:22:00.000+03:00

Postul acesta este doar atat: un elogiu unei clipe de fericire. N-o sa dau detalii , n-o sa povestesc nimic, pentru ca fericirea e mult prea scurta si mult prea mareata pentru a fi jignita dandu-i nume sau exprimand-o in cuvinte. Clipa mea de fericire e a mea si numai a mea, iar "restul nubilor" nu stiu ce inseamna, nici nu stiu cat de pretioasa e.

T.V. is going down..

2007-03-29T20:39:00.000+03:00

Din ciclul "cum tampesti poporul cu televizorul", azi vreau sa vorbesc despre ce poti sa vezi la televizor, in conditii de siguranta pentru integritatea materiei cenusii din dotarea proprie.
Lista nu e foarte lunga. Filmele-multe si proaste. Aproape in fiecare seara, pe posturile autohtone, e cate un film de duzina cu Chuck Norris, Don Dragon sau cine stie ce alt mare macho. Putine sunt filmele bune, din cand in cand pe tvr mai e cate ceva nice. Solutia cea mai buna ramane good ol'HBO.
Seriale nu pea sunt. Proteveu' a incercat cate ceva, dar o dau prea mult spre telenovela. De acasa nu comentez...Pro cinema mai difuzeaza cate un serial nice (de exemplu E.R.).
Reclamele-din nou, multe si proaste. Din fericire, numarul de reclame bune sau bunicele e in crestere, semn ca industria de advertising din Romania nu sta deegeaba. (ca o paranteza, caut ca nebunul melodia din reclama de la clicknet...daca are cineva informatii contact me...)
In concluzie, parerea mea este ca singurele posturi care merita sunt : hbo, discovery/NG(in ultima vreme prefer NG), ocazional ceva muzica(VH1 rulz la capitolul asta), ocazional ceva sport(eurosport ftw) si, extrem de ocazional cate o emisiune, serial pe posturile noastre mioritice. Morala: tot mai bun e DVD-ul...

All that we see or seem

2007-03-29T07:38:00.000+03:00

Asta e privelistea cu care ma "delectez" in fiecare dimineata si in compania careia petrec peste o treime din zi. A devenit destul de familiara pentru mine, dar nu ma plictisesc niciodata de ea. Pentru ca e strada mea.

Asta vad eu in partea opusa, pe balcon, in timp ce beau cafeaua(lucru pentru nu prea mai am timp, asa ca se intampla din ce in ce mai rar). Din cand in cand mai prind cate un rasarit senzational sau vreun efect de "vanilla sky", asa ca mai trag cate o ocheada in directia asta in fiecare dimineata.

The fight to stay awake

2007-03-27T22:34:00.000+03:00

Azi a fost o zi stupida. O zi care ar fi meritat sa fie noapte, macar asa ar fi fost mai
productiva, pentru ca 12 ore de somn ar fi fost mult mai bune decat 12 ore de plictiseala totala.
A inceput bine...trezire de la 7, ceva mai buna decat trezirea obisnuita de la 6. Prima ora-sport.
Ceea ce inseamna de cele mai multe ori baschet. Care e un lucru bun. Mult mai bun decat
majoritatea orelor. Dupa sport, o materie mai obscura un pic, dar proful e nice. Se adreseaza
elevului cu "dumneavoastra", incepe sau termina orice propozitie cu "va rog frumos". Si da numai
10. Foarte aproape de proful ideal...but not quite there. oricum, de la mine, numai respect.
Dupa materia putin mai obscura, vine una importanta. 2 ore de ______ cu un prof caruia i se
potriveste expresia "sad proffesor". E obsedat de materia pe care o preda, pana la fanatism. Pacat
ca nu prea o preda. 2 ore in care cel mai atent elev e elevul de la tabla, care numara secundele
pana la sunetul eliberator al pauzei. Sincer, ca profesor, nu m-as suporta cand vad ca toata lumea
are altceva de facut, iar eu ma chinui la tabla cu o problema care nu intereseaza pe nimeni.
Trist.
Inca 2 ore de chin la o materie la fel de importanta (pentru mine cel putin, viitor automatist). 2
ore sterse. Fade. Complet inodore si insipide. Apoi libertate...drum spre casa, pranz, somn.
Trezire, teme, probleme, exercitii etc etc. Cina, film (sin city a mia oara, hbo rulz), post idiot
pe blog si, probabil, somnul datator de viata. Urmeaza inca o zi, inca o lupta pentru a ramane
treaz...

Not dead yet

2007-03-24T21:04:00.000+02:00

Am fost intrebat daca am terminat cu blogul(am fost intrebat de catre cei 2 somalezi pe care ii tin in debara, obligandu-i sa-mi citeasca aberatiile, vor si ei sa plece acasa in Somalia). Nu, teleapatic nu a murit, ci doar se afla intro crunta pana de inspiratie. Zilele astea au trecut repede, fara a le simt, intr-o monotonie perfecta. Cand o sa gasesc un subiect cat de cat bun, sau pur si simplu cand o sa am ceva de spus, o sa spun. Pana atunci voi hiberna in continuare.

Cand eram mic...

2007-03-16T21:34:00.000+02:00

Cand eram mic faceam multe lucruri pe care azi nu le mai fac, dar pe care as vrea sa le fac.
Cand eram mic ma plimabm cu bicicleta. Mult. Ma plimbam cate 3-4 ore ca nebunul prin oras, pe fiecare straduta uitata de lume, ma plimbam linistit, fara griji si, pur si simplu, priveam orasul. Era orasul in care crescusem si pe care l-am parasit acum 3 ani. Era un oras mediu ca marime, plin de praf, aglomerat, plin de blocuri vechi si murdare, dar mie mi se parea cel mai frumos oras din lume, pentru ca era al meu.
Cand eram mic jucam sah. Aveam o placere nebuna sa stau cate 3-4-5 ore la o partida in care calculam fiecare mutare posibila. Mai si greseam, mai si pierdeam, dar nimic nu se putea compara cu satisfactia victoriei dupa 5 ore de tensiune maxima.
Cand eram mic visam, cand eram mic radeam mult mai mult, cand eram mic credeam in Mos Craciun (am crezut pana pe la 9 ani).
De ce ne bucuram de viata mai putin atunci cand crestem?

Ipocrizie la max

2007-03-14T21:05:00.000+02:00

M-am saturat de oameni ipocriti. Allow me to elaborate:

"Vai ce indignat(a) sunt de oamenii astia prosti care dau mass-uri idioate si nu ma lasa in pace sa frec menta toata ziua si sa-mi postez pozele noi pe hai faiv". Solutie simpla: IGNORE. se foloseste foarte usor, cauta in help-ul messengerului. Daca nu stii sa ajungi pana acolo iti sugerez cu cea mai mare caldura eutanasia.
[Ca o paranteza, nici eu nu suport oamenii de genul (mass)"3 poze noi pe hai faiv, click and comment plsplspls :*". Dar macar eu nu tin mortis ca lista mea de mess sa contina 200 de milioane de oameni, chiar ma simt bine cand stiu ca toate persoanele de la mine din lista carora le apar visible sunt persoane cu care as purta oricand o discutie.]

Alt exemplu didactic. imaginati urmatoarea scena. Colegul vostru intra in clasa, saluta pe toata lumea, absolut normal, apoi primeste ca prin minune un telefon. scoate telefonul nou, raspunde, se vede de la 2-3 poste ca mimeaza o conversatie cu un interlocutor imaginar, inchide si lasa telefonul pe banca, asteptand cu o nonsalanta care iti provoaca instantaneu instinctul de voma cu care te-a dotat natura(sau God, daca esti pe filiera asta). Scenariu extrem de frecvent.

Exemplul la fel de didactic numarul 3: Stai pe holul scolii cu colegii de vorba. din clasa vecina se aud sunete stridente. Te apropii cu o frica instinctiva. Bagi capul pe usa. Vezi stupefiat: o ceata de entitati cu creierele subnutrite stau roata in jurul unui telefon (dansand frenetic) din care bubuie acorduri mirifice de...ritmuri rromo-orientale (nu risc sa pronunt "the M word"). Stupefactie maxima. No comment.

Concluzie: copii, nu mai pompati steroizi in egoul vostru deja supradimensionat ca risca sa faca im(ex)plozie.

Nid for spid

2007-03-13T19:24:00.000+02:00

Azi am condus. Da, fac scoala de soferi. Si da, imi place. E imposibil sa nu-ti placa sa conduci, mai ales cand esti baiat (incepem sa ne jucam cu masinute pe la 2-3 ani si nu ne oprim toata viata). Doar "feelingul" ala pe care il ai cand simti ca controlezi o chestie care e de 10 ori ai grea ca tine, care atince o viteza infinit mai mare decat aceea pe care ai atinge-o tu alergand, care are de 150 de ori mai multa putere ca tine... nu se compara cu nimic (bineinteles, in afara de pilotatul
elicopterelor, avioanelor sau a navetei spatiale).
Totusi, exista un motiv pentru care iti trebuie 18 ani ca sa obtii carnetul, bucata aia amarata de hartie care iti da voie sa zburzi liber pe drumurile patriei (si ale patriilor altora). Am vazut mult prea multi pusti cu un "need" mult prea mare pentru "speed", care injura cu stupefactie cand isi cocoata masinile prin pomi. Nu, semnele alea cu limite de viteza nu exista doar ca sa treci tu
prin ele, nu te poti folosi de ziduri ca sa franezi intr-o curba, pedala aia dintre acceleratie si ambreiaj nu e de decor si
poate fi atinsa din cand in
cand, iar batranicile care trec strada nu iti dau puncte atunci cand
treci peste ele ca printre jaloane.
(asta a fost un scurt gand pentru mult prea numerosii "mad macsi"
de pe sosele.In 3 ore pe drum am intalnit mult prea multi.
Asa ca, nu uitati copii: purtati chestia aia lunga si neagra care seamana cu o
curea...cine stie, poate va intalniti cu vreun
"wannabe schumacher" pe carosabil. Peace!

Change

2007-03-12T15:10:00.000+02:00

Am schimbat culorile blogului. O sa le schimb de multe ori in viitor, in functie de starea mea de spirit. Acum sunt in ton cu anotimpul, hope is in the air, spring, cald, racoare, pasarelele cantand etc etc...
Azi-zi obisnuita. De fapt, un pic mai buna decat o zi obisnuita. Parca a fost mai putin plcitisitoare ca de obicei. Printre orele la fel de "boring" si "dull" s-au strecurat niste discutii placute cu prietenii in "pauzele de cola", un chiul la o ora pe care o consider complet inutila, inlocuita cu o plimbare cu aceiasi prieteni prin oras, un sandvis excelent si...pura relaxare si "chilling out". E ciudat ca pierderea unei ore prin oras cu colegii e considerata mai utila decat o ora la scoala...dar asta tine de sistemul de invatamant din Romanica, si e arhicunoscut si arhidiscutat faptul ca degaja un miros indioelnic (sistemul, ce altceva?).

Good movie

2007-03-11T20:22:00.001+02:00

Azi a fost o zi obisnuita. Destul de obisnuita incat sa nu imi ramana in memorie mai mult de cateva ore. E incredibil cat de multe zile din viata noastra trec in felul asta, fara sa ne amintim macar un lucru special in legatura cu ele. Asa e si normal, probabil, va dati seama cat de incarcata ar fi memoria noastra daca am reusi sa ne amintim cate ceva din fiecare zi? Orice amanunt, un sunet, o culoare, o imagine pe zi ne-ar incarca creierul pana la....supraincarcare :D.

Azi am vazut Babel. Un film bun. Chiar foarte bun. In mare, e vorba despre comunicare. Despre cum influenteaza diferentele culturale apropierea dintre oameni, cum oameni total diferiti ca origine, mod de viata si "cultural background" pot interactiona atat de firesc sau cum lipsa comunicarii sapa "gauri" greu de umplut intre oameni apropiait, despre imposibilitatea fizica de a comunica comparata cu "comoditatea" tacerii. Un film "nice", relaxant si placut. Il recomand oricui are chef de a-si petrece cu folos 2 ore si un pic din viata.

P.S. :Pentru "aprofundarea" subiectului, recomand Crash (dupa parerea mea, unul din cele mai bune filme din ultimii ani). Un film genial, aparent despre toleranta si intoleranta rasiala, e mult mai mult de atat. E un film despre oameni. Merita vazut.

Zi maronie

2007-03-10T18:59:00.000+02:00

Nu stiu cum sa desriu ziua de zi pe scurt, asa ca voi pune aici o povestire amanuntita a celei mai
proaste zile de anul asta.

Incepuse bine. Sunt obisnuit cu trezirea la 6, asa ca n-am avut probleme. Azi a fost olimpiada de
informatica. Faza judeteana. Eveniment important, pentru ca trebuia sa fac ceva bun si sa ma
calific la nationala (asa cum am facut anul trecut). Dar n-a fost sa fie. Deci, dimineata:
trezire, mic dejun, cafea, plecat de acasa(mama urandu-mi bafta de vreo 20 de ori...). Ajuns la
liceu, locul de intalnire pentru toti tinerii aspiranti la glorie printre biti si bytes, asteptam
vreo 30min microbuzul care trebuia sa ne duca la locul fatidic al olimpiadei. Locul fatidic e in
P..., resedinta judetului meu. Dupa vreo ora de mers in hopuri si ritmuri salbatice de manele(zic
mersi ca am fost inspirat si am prins loc pe scaun) ajungem. Coboram, intampinati de profa de
info, cu un zambet sinistru pe fata in care se oglindeau toate sperantele ei la calificarea mea.
Intram in laboratoare, stau degeaba inca vreo jumate de ora(cine lucreaza la calculatorul ala in
timpul scolii are niste timpi excelenti de batut la minesweeper:D ), dupa care vin, in sfarsit,
subiectele. 2 pagini. Citesc prima problema, injur in gand. Naspa. O citesc pe a doua, injur in
gand in repetate randuri. Ma chinui sa descifrez ce trebuie sa fac de fapt la problema a doua timp
de inca vreo 20 de minute, dupa care o las balta. "las' ca am timp mai incolo, hai sa incerc ceva
la prima, poate merge." Umplu doua ciorne, dupa care ma uit la ceas. "SHIT!!" a trcut o ora si eu
nu am nimic concret nici pe foaie, iar la calculator aparuse screensaverul. Intru in criza. Timp
de cateva minute lungi incerc sa ma calmez, sa "clear my head", sa-mi concentrez materia cenusie
intr-un punct, fara folos. In restul timpului am incercat sa pun in aplicare niste idei care stiam
ca sunt sortite esecului crunt. Dar totusi am incercat, pt ca nu puteam sa plec din sala dupa 2
ore. La iesire, vorbesc putin cu un coleg, aflu cu stupoare ca el se asteapta la 10 puncte(din
200) si incep sa sper. Asta a fost lucrul care mi-a pus capac. Speranta ca, poate, printr-un
miracol, o sa iau si eu niste puncte. "poate n-a facut nimeni nimic...".

Ne intalnim cu totii, mergem la McDonalds. Mancam in tihna si ne intoarcem. Inca o ora de
asteptat(asteptam sa intram la evaluarea programelor, cica ne dau rezultatele pe loc). Intru
printre primii (halucinatie: pe usa scria mare versul apoteotic al lui Dante: "Lasciati ogni
sperantza..."), ma indrept spre calculator. Urmatoarele 2-3 minute nu mi le mai amintesc, cred ca
au fost refulate de catre creierul meu...tot ce stiu e ca ieseam din sala intrebat de toti "Cat?
CAT?" si eu raspund sec: "0".

De aici incolo totul a mers drept in jos...intr-o prapastie care parea ca nu se mai termina.
Plecam, pe drum sunt sunat de cativa colegi, le zic rezultatul, se aud rasete malefice de invidie
si ciuda. Inchid. Pornim. Pe drum, manele, si mai multe manele, date din ce in ce mai tare. Ma
suna parintii, le zic ce-am facut si inchid. Sec. Ajuns acasa, aceiasi parinti: "Ce-ai facut? Au
fost grele?" "Nu, au fost simple da sunt eu prost. DUH!!! Daca erau simple nu luam 0. 0!!!!"
Acuma scriu postul...credeam ca o sa ma descarc de toata energia negativa, dar se pare ca am
amplificat efectul. Acuma sunt bombardat pe messenger de alti colegi care vor sa stie unde si cand
e nationala (ironie pura si nemiloasa). A perfectly stupid ending to a perfectly stupid day...

Eu si cu mine

2007-03-09T12:23:00.000+02:00

Acum ca am tot spart gheata, cred ca ar trebui sa dau ceva informatii edificatoare despre subsemnatul. Eu eunt eu, licean de 17 ani(in curand 18) dintr-un orasel de provincie undeva foarte aproape de cerebelul muntilor (creierul e ceva mai sus, n-am treaba cu el) care n-are ce face si s-a apuat sa scrie un blog.
Lansarea mi-am facut-o in compania prietenilor mei micutul Dadu si Armageddon, scriind blogul Bodega Noastra.
Intre timp eu si Armageddon ne-am retras, fiecare pornind pe drumul sau in cautarea gloriei si a
"carierei solo".
Daca pana acum pare ca am relatat povestea vreunei trupe autohtone cu nume "shuky" si compozitie indoielnica, imi cer
scuze. Nu asta a fost intentia.
Altceva ce as mai putea spune despre mine? Niciodata nu mi-a placut sa ma descriu singur, asa ca o sa las ceea ce scriu sa ma caracterizeze.
Cine stie, poate voi ajunge la niste rezultate surprinzatoare si
pentru mine :)

Primul post

2007-03-08T20:17:00.000+02:00

E ora 8:18. Timp de fix 18 minute imi aranjez blogul cu aceeasi atentie cu care bunica mea aseaza mileurile din biblioteca dupa ce sterge praful(pentru cei care nu o stiu pe bunica mea, asta inseamna cu o atentie foarte mare). Acum, in sfarsit, a venit vremea sa imi vars dejectiile intelectuale pe o foaie (monitor) suspicios de alb(a).
Cine sunt si ce vreau..hmmm...Who knows? Daca stiam asta, probabil nu mai simteam nevoia sa imi pun gandurile intr-un jurnal online ca sa fie disecate de toti nubii(inca nu stiu cum m-am hotarat sa fac chestia asta). Nu stiu cine sunt, nici ce vreau de la viata(lucru care ar trebui sa ma puna mai mult sau mai putin pe ganduri, avand in vedere ca sunt aproape major) dar important e ca vreau sa aflu. In clipa cand voi afla raspunsul la titlul blogului meu, o sa-l inchid...forever. Pana atunci, promit sa nu ma uit la trafic, sa nu scriu pentru commenturi ci doar pentru mine, promit sa nu ma imbolnavesc de sindromul hi -5. Cam multe promisiuni pt. un prim post, asa ca o sa-l inchei aici.
Zarurile au fost aruncate etc etc (no need for excessive melodrama). Restul e in mainile
sortii, karmei, ale lui Dumnezeu sau Allah sau ale "butterfly effect"-ului. Peace...